1.
S. n. GRAM. Caz subordonat impus numelor de către verbe tranzitive și de anumite prepoziții, iar
adjectivelor, prin fenomenul de acord.
- 1783 ȘINCAI, Pr. Gram., 178/6: Vorba fățuită carea după ce se lasă „quod” treace din modul cel mărginit în cel nemărginit, vrea să aibă înaintea sa un acuzativ.
- 1832 I. GOLESCU, Cond., I, 40r/1: Acuzativ. La gramatică însămnează pricinuitor.
- 1833 VIDA, Gram. Rom.-Fr., 209/32: De urmează într-o legătură de vorbă dativ și accusativ, totdeauna dativul se pune înainte. 1835 I. POP, Grăm. Rum., 6/28: Cazurile … sunt șase: nominativul (de numire) … dativul (de dare) … acuzativul (de pricină).
- 1839 VAILLANT, Vocab.
- 1840 PAULINI, Gram. Rom.-Lat., II, 25/6: Acele șase casus se numesc: 1 Nominativ … 4 „Accusativus” (acuzativ).
- 1848 CODRU-DRĂGUȘANU, Rudim. Gram., 33/24: Așa se prepune și în acusătiv numelor de persoane prepusățiunea „pre” ... trămite pre Nicoară.
- 1848 NEGULICI, Vocab., 15.
- 1851 STAMATI, D.
- 1855 CIPARIU, Compendiu, 7: Dativii și acusativii lungi din sing. se formează din cei scurți, în D. adăugându-se „e”, iar în accusativ „ne”.
- 1859 BĂLĂȘESCU, D., I.
- 1862 ANTONESCU, D.
- 1862 PONTBRIANT, D.
- 1862 PROTOPOPESCU-PAKE – POPESCU, N. D., I.
- 1870 COSTINESCU, Vocab., I.
- 1871 LMD, I.
- 1892 MÂNDRESCU, El. Ung., 54: „Căput” … e format de la acusativul unguresc Kapu.
- 1893 DDRF, I.
- 1896 ȘĂINEANU, D.
- <1897–1905> PHILIPPIDE, DLR (ms.).
- 1933 ZARIFOPOL, Arta Liter., II, 345: Exista în limba elenă un cuvânt care în anume caz al declinării suna galena, și înseamnă pe românește: fața liniștită a mării. Este însă un alt cuvânt grecesc care sună gale, la acuzativ galen, și care înseamnă veveriță.
- 1940 PUȘCARIU, Lb. Rom., I, 160: Complementul la acuzativ poate fi înlocuit printr-o noțiune spațială.
- 1953 VIANU, St. Stil., II, 343: S-a discutat mult chestiunea acuzativului cu prepoziția „pe”.
- 1958 Intr. Lingv., 150: Acuzativul … e cazul complementului direct, asupra căruia se răsfrânge acțiunea verbului.
- 1970 NOICA, Rostirea, 12: „Sine”, ca pronume reflexiv … reprezintă o formă accentuată de acuzativ.
- 1987 S. ANGELESCU, Calpuzanii, 12: Funcția de obiect direct, corespunzătoare acuzativului, este marcată cu ajutorul prefixului „ca-”.
- 2005 GARL, I, 21: Forma de nominativ subiect este impusă nominalului de verbul regent (ca și acuzativul nominalului complement direct sau dativul complementului indirect).
Încă 25 citate
✧
Sint. (Calc după lat. accusativus cum infinitivo) Acuzativ cu infinitiv = construcție sintactică subordonată în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul
la infinitiv, întâlnită mai ales în latina clasică, dar și în unele limbi moderne.
- 1880 EMINESCU, Pub., II, 399: Bătrânul Marcus Porcius Cato trebuia să știe că după verbele „sentiendi” și „declarandi” … urmează acuzativul cu infinitiv.
- 1894 PHILIPPIDE, Pr. Ist. Lb., 42: După verbele care arată o mirare (de obicei construite cu quod) se întrebuințează și propoziții condiționale: id nune mirare. … Tot așa după exspecto (de obicei construit cu dum, ut, acuzativ cu infinitiv): exspectabamque, si quid de eo ad me scriberes.
- 1928 Universul liter., nr. 44, 705: Propozițiunile completive sunt acele propozițiuni… Acuzativ cu infinitiv… Nu… Nominativ cu infinitiv…
- 1938 Viața rom. (R.), nr. 12, 177: Teoria lui Nicolau, este că acuzativul cu infinitiv a apărut în mod independent în toate limbile care-l cunosc.
- 1954 Gram. Lb. Rom., II, 19: Acuzativul cu infinitiv este înlocuit prin propoziții completive introduse prin quod.
- 1965 Ist. Lb. Rom., I, 298: Limbile romanice nu cunosc un acuzativ cu infinitiv care formează un tot unitar.
- 2000 FD, XIX, 41: Pentru limba engleză, vom examina verificarea trăsăturii de Ac[uzativ] în construcția acuzativ cu infinitiv și în construcția cu particulă adverbială.
- 2004 Studia Univ. – Philologia, nr. 1, 83: Ca și în cazul propozițiilor cu that / completive directe, propozițiile cu „acuzativ cu infinitiv” / predicative suplimentare … se deosebesc de cele cu complemente infinitivale și gerunziale / element predicativ suplimentar.
Încă 7 citate
✧
Sint. (Adjectival) Înv., rar (Calc după lat. casus accusativus) Cădere acuzativă = caz acuzativ.
- 1787 VĂCĂRESCU, Obs. Gram., 101: Căderi sântu șase: 1) nominativă, adică numitoare … 4) … acuzativă, sau pricinuitoare.
2.
Adj. Înv., rar Care poate acuza sau care poate servi drept acuzație.
- 1848 NEGULICI, Vocab., 15.
– Scris și: înv. acusativ, accusativ.
– Pl.: acuzative, și înv., rar (m.) acuzativi.
– Var.: înv., rar acusătiv s. n.
– Din lat. accusativus [casus], fr. accusatif.
Referințe bibliografice:
1903 TDRG, I; 1909 CANDREA – DENSUSIANU, D. G.; 1913 DA, I1; 1975 DEX; 1980 M. D. Term. Lingv.; 2001 MDA, I.; 2006 URSU – URSU, Împr. Lex., II; 2023 DELR2 (delr.lingv.ro).
