1.
Reg. (Precedat de prep. „de”) De tot, în întregime, complet.
- 1887 COȘBUC, Poezii, 113: Trăgându-i mișelește cadavrul țăndurit, Pân’ oasele pe drumuri de-abrust s-au fărâmit.
- 1889 COȘBUC, Poezii, 219: Nu-i vorbă! Când șarmanta Măriți, recte Roza, Mă cuprindea în brațe, uitam d-abrustul proza.
- 1906 VICIU, Gl. Ardeal, 73: L-am tăiat de abrust.
- 1928 PAȘCA, Gl. Dial., 7: L-o omorât de-abrust; l-o tăiat de-abrust.
Încă 3 citate
✦
Reg. În două sau în mai multe părți.
- 1923 Comoara Sat., I, 15: I s-o rupt cornu’ la vacă abrust.
- 1960 Mater. Cerc. Dialect., I, 9: Și-a frânt piciorul abrust.
Încă un citat
2.
Prin Transilv. Exact, întocmai, de bună seamă.
- 1906 VICIU, Gl. Ardeal, 73: A brust, că în satul vecin a fost un foc mare. Spune-mi abrust. Abrust te spun la tatâ-to!
– Scris și: (prin falsă analiză) a brust.
– Cf. germ. abrüsten înv. „a distruge”; „a demonta o schelă” (1928 PAȘCA, Gl. Dial., 7).
