Înv.
1.
MUZ. S. m. și f. Persoană care acordă instrumente muzicale; acordor1.
- 1839 VAILLANT, Vocab.
- 1840 POENARU – AARON – HILL, Vocab., I, 10/30: Acordator de instrumente.
- 1848 NEGULICI, Vocab.
- 1859 CODRESCU, D., I, 122/34: Acordator de instrumente.
- 1859 BĂLĂȘESCU, D., I.
- 1861 PETRI, Vocab.
- 1862 PONTBRIANT, D.
- 1862 PROTOPOPESCU-PAKE – POPESCU, N. D., I.
- 1870 COSTINESCU, Vocab., I.
- 1871 LMD, I.
- 1882 DLRU, I.
- 1893 DDRF, I.
Încă 11 citate
✧
Fig.
- <1909–1910> Natura, V, 253: Temperatura are mai mult rol de acordator. Frigul contractează, înstrunează sârmele, deci vibrează mai bine, măiestrul vânt capătă o unealtă muzicală acordată și poate cânta mai bine decât când firele sunt lăsate din cauza căldurii.
2.
S. m. și f., adj. (Persoană) care împacă, unește, conciliază.
- 1862 PONTBRIANT, D.
- 1871 LMD, I.
Încă un citat
– Pl.: acordatori, -oare.
– Var.: înv. acordătór (1839 VAILLANT, Vocab.), acordatóriu (1859 BĂLĂȘESCU, D., I) s. m., acordătóriu, -ie (1862 PONTBRIANT, D.) adj.
– Acorda + suf. -tor (calc după fr. accordeu r).
Referințe bibliografice:
1939 SCRIBAN, D.; 2006 URSU – URSU, Împr. Lex., II; 2023 DELR2 s. v. acord (delr.lingv.ro).
