1.
Adj. Livr. Care privește caracterul absurd al unei concepții, teorii etc.; care aparține unei astfel de concepții, teorii etc.
- ante 1960 M. FLORIAN, Recesivitatea, I, 271: Ne-am oprit mai mult la teoria „absurdistă” a lui Camus nu pentru originalitatea ei paradoxală, ci dimpotrivă pentru caracterul ei tipic.
- 1969 Viața Rom. (R. US), nr. 11, 98: Pentru că în mod curent scriitorul român are rareori darul viziunilor mai teoretice, încercările de esențializare, de enigmă, de simbol și cod, deseori pe calea manierelor absurdiste moderne, sună încă foarte fals.
- 1970 Viața Rom. (R. US), nr. 2, 102: Acest tip de atmosferă fantastică se învecinează atât de bine cu literatura absurdistă încât nu mai suntem prea siguri de identitatea ei.
- 2012 ȚURCANU, Dramaturgia, 26: Stilistica autorului determină calificarea ei [a dramei] ca realistă, suprarealistă, simbolistă, romantică, naturalistă, expresionistă, absurdistă.
Încă 3 citate
2.
S. m. Adept al filozofiei sau al literaturii absurdului.
- 1974 BĂNCILĂ, Definiția Filoz., 131: Până și pesimiștii – Shopenhauer, Nirvana budhistă – și absurdiștii – Sartre, Camus – au ajuns să schițeze o concepție filozofică, prin care să se liniștească.
- 1998 F. MANOLESCU, Litere, 86: În locul frumosului elegiac, [întâlnim la A. E. Baconsky] o apăsătoare estetică a urâtului, proprie absurdiștilor și poeților neoexpresioniști: „Capete negre, umflate de boli, tumefiate/ de urletul veșnic al unor orașe căzute, / capete pline de febra glacială a morții.”
Încă un citat
– Pl.: absurdiști, -ste.
– Din fr. absurdiste.
