Nimic de afișat

Nimic de afișat

Nimic de afișat

1 rezultat
ABSÚRD, -Ă adj., s. n.
1. Adj. Care contrazice logica, rațiunea; care nesocotește legile naturii și ale societății; care contravine bunului-simț; irațional, aberant, stupid (2), ilogic, înv., rar netrebnic (1).
  • 1799 MICU, Loghica, 153/9: De va fi de la altul făcut, atunci D[u]mnezeu e lucru făcut, nu e D[u]mnezeu, iară de s-au făcut el pre sine atunci deodată au fost și n-au fost. Au fost ca de n-ar fi fost nu s-ar fi putut face pre sine, n-au fost că s-au făcut și înainte de ce s-a făcut cum au putut să fie. Amândoao aceastea sânt absurde, cu neputință.
  • 1814 ȚICHINDEAL, Fab., 114: Unii dintră dânșii … cele au învățat mai nainte și loruși tare în cap le-au înrădăcinat, măcar de ar fi și îndărăpt, întunecate, neînvățate, văzute cu ochii, pline de cuvinte protivnice și pre scurt să zicem cu totul absurde (netrebnice), ei se țin de acela ca orbul de gard.
  • 1840 POENARU – AARON – HILL, Vocab., I, 7.
  • 1842 ASACHI, Lex., I.
  • 1847 BĂLCESCU, Scrieri, I, 185: Trei cronicari ... adoptară o fabulă absurdă, cum că coloniștii din aceste țări ar fi fost tâlhari scoși din temnițele Romei.
  • 1848 NEGULICI, Vocab.
  • 1850 ALECSANDRI, Coresp., I, 165: S-au scos mai multe copii … destinate să servească drept bază la unele interpretări absurde.
  • 1857 ARISTIA, Parallela, I, 232/17: Legile lui Solon despre muieri sunt foarte absurde.
  • 1857 POLIZU, Vocab.
  • 1859 BĂLĂȘESCU, D., I.
  • 1862 ANTONESCU, D.
  • 1862 PONTBRIANT, D.
  • 1862 PROTOPOPESCU-PAKE – POPESCU, N. D., I.
  • c. 1863 BĂRNUȚIU, Ist. Filos., I, 102: Zenone se adoperă ca să combată argumentele realismului în contra sistemei eleatice, precum se desvoltase aceasta specialmente de Parmenide, arătând că acele duc la consecuțiuni absurde.
  • 1868 BARCIANU-POPOVICI, Vocab.
  • 1893 DDRF, I.
  • 1898 MAIORESCU, Logica, 98: În locul acestui mechanism absurd am arătat ... prin simpla reflecțiune, pentru ce d. e. la figura I nu pot fi valabile decât cele 4 moduri arătate.
  • 1899 N. A. BOGDAN, Arta, 11: Ei nu înșir decât fraze goale, sforăitoare, banale … ce face ca vorbele să nu fie decât zise. Aceasta nu mai e decât o elocvență confuză și absurdă.
  • 1900 BARCIANU-POPOVICI, D.3
  • 1900 DELAVRANCEA, Discursuri, 523: Exemplul d-lui Panu a fost luat ... ca să dovedească că pripa în adaptațiune este imposibilă și absurdă.
  • 1904 CHENDI, Foiletoane, 32: Cele mai naive legende serveau ca material pentru susținerea celor mai absurde teorii.
  • 1930 ELIADE, Isabel, 96: Sub ochiul ei batjocoritor și cu memoria prodigioasă întotdeauna trează, surprindeam absurde, mediocre sau false aprecieri semnate de competenți iluștri.
  • 1935 IONESCU, Pub., II, 9: Pentru a parveni nu ți se cere decât dorința puternică de a parveni. Ți se cere să fii stăpânit de o pasiune absurdă, ridiculă și integrală pentru ceea ce este exterior, inesențial.
  • 1947 NEGULESCU, Filos. Renașt.2, III, 45: De unde rezulta că cosmologia tradițională nu putea fi decât greșită, când susținea că Pământul forma centrul lumii; o asemenea afirmare era pur și simplu absurdă.
  • 1952 Viața Rom. (R. US), nr. 7, 241: Vorbind despre absurda idee a superiorității unei rase asupra celorlalte, marele scriitor [Gorki] arată esența retrogradă a fascismului.
  • 1966 NEGOIȚESCU, Scriit., I, 145: Iată în ce atmosferă absurdă apare femeia bacoviană.
  • 1970 R. PETRESCU, M. Iliescu, 80: Oricare ar fi fost cauza supărării, era absurdă și de altfel știa instinctiv că bătrâna … nici nu i-ar fi mărturisit-o lămurit.
  • 1978 PALEOLOGU, Treptele, 118: Firește, din punctul de vedere al autismului, perspectiva morții este insuportabilă și absurdă.
  • ante 1984 V. LOVINESCU, Interpretarea, 142: Din Antichitate s-a observat că elementul incomprehensibil, absurd, chiar scandalos, din mit îi cuprinde semnificația cea mai adâncă.
  • 1992 SÎRBU, Adio, I, 83: Lacrima lor e amestecată cu râsul, veselia lor fiind o formă a sentimentului absurd și tragic al existenței.
  • 2001 PATAPIEVICI, Omul, 277: Spiritul contemporan s-a pomenit totodată în stare să accepte o seamă de idei absurde față de care a fost multă vreme refractar.
  • 2003 PLEȘU, Despre îngeri, 96: Cum altfel să explici de ce unii se întorc de la război iar alții nu, de ce copiii cei mai neajutorați se sustrag unor amenințări îndeobște necruțătoare, de ce există morți absurde și supraviețuiri implauzibile, pe scurt, de ce există excepția, imprevizibilul, nesistematizabilul?

✧ (Adverbial)
  • 1818 BUDAI-DELEANU, Lex. Rom.-Nemț., I, în Șc. Ardeleană (2018), 516: Ar fi absurd de a crede ca românii să le fi luat aceste [cuvinte] de la italieni, franţozi şi mai târziu, într-o vreme când acum era ei în Dacia descălecaţi. [Introducere]
  • 1848 NEGULICI, Vocab.
  • 1852 BREZOIANU, Man. Săn., 17/6: Este absurd să socotească cineva că un organ sănătos ar avea facultatea a se bolnăvi.
  • 1857 BARONZI, Monte Cristo, I, 225/15: După ce trecură aste cinci-spre-zece zile, el își zise că era absurd ... ca să crează că inspectorul era să se ocupe de dânsul.
  • 1859 BĂLĂȘESCU, D., I.
  • 1873 BARIȚIU, Scrieri, 134: Această narațiune încă sună nu numai fabulos, dar și absurd.
  • <1875-1876> CONTA, Teor. Fatal., 52: În adevăr, ar fi absurd de a admite că în sufletul nostru se găsește facultatea de a conserva prin un organ material … impresiile primite chiar numai odată de acest organ.
  • 1876 EMINESCU, Pub., I, 251: Românii din Ungaria …ar fi rămas de-o parte, meniți – nu de a fi absorbiți, căci e de-a dreptul absurd de a crede în puterea asimilătoare a neamului fino-tartaric din mijlocul Europei.
  • 1890 DOBROGEANU-GHEREA, St. Crit., I, 149: A fugi de influența lui Eminescu în acest sens ar fi tot așa de absurd ca a fugi de limba românească.
  • 1898 CARAGIALE, Scrieri, II, 849: Ar fi absurd să dea pentru teatru doi franci la birjă!
  • 1927 TEODOREANU, La Medeleni, III, 81: Sentimentul plecării copleșea absurd pe cel al sosirii.
  • 1933 IONESCU, Pub., II, 60: Ce absurd ar fi însă ca șahiștii să lege mersul planetelor sau euforia cosmică de o mișcare a pionilor sau chiar a reginei!
  • 1934 ZARIFOPOL, Arta Liter., I, 345: Mai ales pentru expunere de doctrină, această procedare catehismatică [din dialogurile platonice] formează o diversiune de tot copilăroasă care plictisește absurd atenția.
  • 1939 STĂNILOAE, Ortodoxie, 138: E absurd să izolezi spiritul de materie, închizându-l într-o celulă dinlăuntrul, cum face protestantismul cu sectele lui.
  • 1967 I. P. CULIANU, Arta Fugii, 36: Și el se mișca absurd, ... vorbele sale sunt țepene, goale de sensuri, sensurile le-au fost răpite într-o bătălie fantastică.
  • 1997 ADAMEȘTEANU, Dimineață, 64: Ce mult a putut să-l iubească, dacă și-acum, după cincizeci de ani de când a murit, încă mai speră, nedeslușit și absurd, că el ar putea să se întoarcă.
  • 1998 BUZURA, Tentația, 29: În acest moment cultura este minimalizată, nedreptățită sau chiar sacrificată absurd pe altarul unor interese trecătoare, politice în mod deosebit.
  • 2007 CĂRTĂRESCU, Orbitor, III, 10: Înaintau fără să știe spre ce, absurd, ca un animal care-ar avea toate organele de simț în partea dinapoi și și-ar privi la nesfârșit dâra de bale lăsată în urmă.

✦ P. ext. (Despre oameni) Care este lipsit de judecată, de pricepere; care acționează contrar uzanțelor sau normelor.
  • <1886-1909> MAIORESCU, Prel. de filos., III, 306: Merge rar la teatru, nu-i prea place Don Juan, găseşte pe Meyerbeer superior tuturor, nu cunoaşte bine ideile [lui] Rich[ard] Wagner despre operă, găseşte pe Ruskin absurd [Note și comentarii].
  • 1887 MILLE, Scrieri, 345: Un galben pe trei luni! Dar ești absurd, unchiule.
  • 1889 Lupta, VI, nr. 914, 2: D-ta ’mi spui că sufer fără să am niciun motiv, să poate, nu sufer însă mai puțin, fiindcă ’mi dai această asigurare. Dar ești absurd! Fie; sunt absurd.
  • 1932 REBREANU, Răscoala, I, 94: Și, ca să vezi că nu-s nici pornit și nici absurd, îți voi adăoga că Miron Iuga e mai de treabă decât cei mai mulți alții.
  • 1980 PREDA, Cel mai iubit, II, 1 247: Vezi ce înțelegător sunt? Nu sunt absurd!

2. S. n. Ceea ce este absurd (1), fără logică; stupid (2); ceea ce este irațional; nonsens.
  • 1799 MICU, Loghica, 152/6: Iară când iai vreo spunere neadevărată ca prin asemănare și prin cuvântare să arăți ceva ce nu se cuvine arătării, sau ce nu poate să fie, arătarea să zice încurmezișe, sau încungiurătoare, grecii o zic apogogica, latinii indireacta. Iară necuviința, sau ceaia ce nu poate să fie, să zice latineaște absurd sau cu neputință.
  • 1863 KOGĂLNICEANU, Orat., I2, 292: Dacă i-am refuza chiar această influință, am cădea în absurd, am desființa chiar ființa inteligentă.
  • 1875 Telegraful (Buc.), nr. 1 102, 1: A confunda una cu alta este a cădea în absurd, a eși afară din logică și rațiune.
  • 1885 Lupta, nr. 108, 2: Ei și-au zis că noi Irlandesii, cutezând a cere un Parlament irlandes, visăm absurdul, dar totuși nemic n-a distrus în acest interval credința mea că în curând vom reuși.
  • 1886 STEINBERG, D.
  • 1914 GALACTION, Clopotele, 199: Poetul singur a rămas cu sufletul agățat în absurd, în vis și în eternă primăvară!
  • 1920 MINULESCU, Pub., 196: D. Sorbul … nu se mulțumește a-și alege materialul omenesc din selectarea colecției destul de bogate a semenilor săi și se amuzează a-și crea tipurile după o fantezie înrudită când cu patologia, când cu absurdul.
  • 1934 ROȘCA, Existența, 26: Rațiunea și întâmplarea stupidă, rezonabilul și absurdul ne vor apărea ca fiind deopotrivă închise în substanța primă a existenței.
  • 1937 Rev. Fundaț., nr. 12, 608: Participarea lucrurilor unele la altele, identificarea lor, coexistența contrariilor, acceptarea ilogicului și absurdului … alcătuesc operații curente ale vieții subconștiente.
  • 1954 VIANU, St. Stil., I, 58: După o rătăcire în absurd, limba literară română a devenit din nou ceea ce trebuie să fie.
  • 1964 Viața Rom. (R. US), nr. 9, 70: Farsa e dusă adesea până departe, până la granița cu absurdul.
  • 1977 BUZURA, Orgolii, 396: Pentru mine, ea [viața] este o sumă de momente printre care circulă cum vor neprevăzutul, absurdul.
  • ante 1980 CARAMAN, Descolind., 296: A pune o ipoteză ca cea de mai sus, ar însemna să împingem raționamentul până la limitele absurdului, în tendința de a găsi cu orice preț o justificare plauzibilă pentru informația eronată dată de biografia apocrifă a lui Homer.
  • 1983 PAPU, Motive liter., 13: Poporul nostru se recunoaște a fi puternic înclinat către cultivarea absurdului.
  • 2003 PLEȘU, Despre îngeri, 132: [Anahoretul] poate valoriza, de exemplu, nonsensul, paradoxul, absurdul și invită, mereu, la schimbarea unghiurilor, la experiența alterității înnoitoare.

✧ Sint. LOG. (Calc după lat. reductio ad absurdum, fr. réduction à l’absurde) Reducere la absurd | Înv., rar Ducere la absurd | Deducere la absurd = metodă de demonstrare a unui raționament, arătând că punctul de vedere contrar este fals.
  • <1834-1835> MURGU, C. Filos., II, 54/12: Lăturalnică sau indirectă demonstrație este care din falsitatea propoziției celei din împotrivă deduce adevărul propoziției celei de arătat, de unde se și numește apagogică sau deducere la absurd.
  • 1886 SLAVICI, St. Art., 268: E cu totul altul lucrul pe care l-a combătut Maiorescu: e exagerarea meritelor și ducerea la absurd a principiilor altfel sănătoase ale școlii de la Blaj.
  • 1946 Rev. Fundaț., nr. 10, 48: Unii autori … s-au însărcinat să demonstreze, prin reducere la absurd, falsitatea propriei lor concepții.
  • 1952 Viața Rom. (R. US), nr. 1, 269: Demonstrația prin reducere la absurd a lui Caragiale, a arătat clar … că fără protecție nu poți obține nimic în regimul burghezo-moșieresc.
  • 1969 DUMITRIU, Ist. Log., 81: Metoda lui Zenon constă în a considera … teza adversă drept valabilă și de a arăta apoi, prin argumentare, că ea conduce la contradicții. Este ceea ce se numește metoda reducerii la absurd.
  • 1985 R. VULCĂNESCU, Mitol. Rom., 232: Logicienii consideră dicotomia o metodă perfect logică care divide conceptele prin reducerea la absurd – la două situații contrastante, capabile să-și anuleze semnificațiile reciproce în procesul gândirii normale.
  • 2001 PATAPIEVICI, Omul, 35: Se poate ușor recunoaște că reducerea la absurd operată de argumentul lui Oakeshott împotriva suveranității tehnice merge perfect în sensul modului în care a evoluat modernitatea.

✧ (Adverbial; cu elipsă)
  • 1889 Lupta, nr. 948, 3: D. P. Gradișteanu declară de mai înainte că e convins că nu se vor găsi cinci senatori care să susție acest amendament, pe care-l desvolta spre a demonstra prin absurd, imposibilitatea legei din punctul de vedere al echităței fiscale.
✧ Sint. FILOZ. (Calc după fr. philosophie de l’absurde) Filozofia absurdului = concepție care ilustrează imposibilitatea omului de a găsi un sens vieții după pierderea tuturor reperelor existențiale și care încearcă să explice destinul acestuia într-un univers devenit străin și ostil.
  • ante 1960 M. FLORIAN, Recesivitatea, I, 271: Înainte de Camus, „filozofia absurdului” a fost viguros susținută de originalul gânditor italian Giuseppe Rensi, în mai toate operele sale, dar îndeosebi în „La filosofia dell’Assurdo”, 1937, în care repetă „că această lume este absurdă, ireparabil în prada absurdului și răului”.
  • 1969 Teatrul (R.), nr. 4, 524: Se fac uneori asemenea apropieri, în realitate izvorâte din confuzia dintre situații absurde și filozofia absurdului, căreia Mazilu nu-i e cu nimic tributar.
  • 1971 Viața Rom. (R. US), nr. 8, 91: Această nevoie vitală de acțiune îl pune pe om în dezacord cu filozofia absurdului; prin activitatea sa, omul de azi e prometeic și el nici nu poate renunța … la acest mit ca simbol al activității creatoare.

✧ Sint. LIT. (Calc după fr. littérature de l’absurde) Literatura absurdului | (Calc după fr. théâtre de l’absurde) Teatrul absurdului = direcție estetică din literatură în sec. al XX-lea, inspirată de filozofia absurdului.
  • 1964 Viața Rom. (R. US), nr. 12, 128: Ruptura de teatrul absurdului s-a însoțit la Adamov de o apreciere lucid critică a formulei artistice de care s-a desprins și a propriei sale activități trecute.
  • 1976 SIMION, Scriit., II, 259: Absurdul are aici o morală ascunsă în spatele vorbelor. Ea devine și mai transparentă în „Despre mânie sau Napoleon și Fouché”, compusă în stilul teatrului moralist din secolul al XVIII-lea cu oarecare elemente din literatura absurdului.
  • 1978 ELIADE, Integr. Prozei Fant., III, 190: Piesele pe care le scriu sunt în prelungirea teatrului absurdului.
  • 1984 CIOCULESCU, Itinerar, IV, 446: Pe autorul american al piesei „Doi pe un balansoar”, prețuit și de publicul nostru, William Gibson, [Valeriu Râpeanu] l-a vizitat la Stockbridge, la o distanță de 240 km de New York. Ambii au fost de acord în privința perimării teatrului absurdului.
  • 1990 E. VASILIU, Introducere, 129: Ar trebui să contestăm caracterul de „text” oricărei producții „dadaiste”, ... pentru a ne apropia de epoca noastră, de întreaga literatură a „absurdului”.
  • 2003 MIHĂILESCU, Lit. Postceauș., I, 357: Paul Everac scria un perfect teatru al absurdului.

✧ Sint. LIT. Omul absurd = persoană care încearcă să găsească un sens vieții într-un univers considerat străin și ostil.
  • 2004 DGLR, I, 337: Estetica speculează cu privire la absurd ... opiniile despre un univers absurd, despre un univers al absurdului, despre omul absurd au devenit curente în publicistica vremii noastre.
✧ Loc. adv. (Calc după fr. par l’absurde) Prin absurd = admițând un raționament fals, o situație (aproape) imposibilă.
  • 1913 ARGHEZI, Tablete Cron., I, 257: Așa s-ar părea natural și numai prin absurd s-ar putea primi ideea căderii guvernului.
  • 1930 CAMIL PETRESCU, Ultima noapte, 403: Dacă prin absurd nu se întâmplă nimic, și dacă merg întins, așa ca un cadavru ambulant … fără să mă opresc o clipă, orice s-ar întâmpla, sfertul de ceas trebue să treacă.
  • 1939 STĂNILOAE, Ortodoxie, 78: Poate rodi o cultură ce-a crescut din premise străine, în spiritul poporului care a făcut împrumutul? Chiar dacă prin absurd ar rodi, aceste roade ar fi aproape egale cu acelea cari rodesc mai departe în spiritul poporului de la care s-a făcut împrumutul.
  • 1959 Viața Rom. (R. US), nr. 6, 75: Dacă totuși, prin absurd, ai să te-nsori... aș fi mândră, deosebit de mândră, să iei o fată... care să-mi semene puțin... cât de puțin.
  • ante 1964 VINEA, Lunatecii, 468: Să presupunem, prin absurd, că nu plătim datoria și că pierdem via.
  • 1970 BLANDIANA, Calitatea, 108: Dacă prin absurd, am reuși s-o facem [a ne opri din drum], prima dorință frenetică ne-ar fi aceea de a ne continua drumul căutând mereu imponderabila clipă în care creația este posibilă.
  • 1980 I. VULPESCU, Arta Convers., 125: Cum mi-ar fi mie să știu, admițând prin absurd, să știu că am undeva un copil?
  • 2001 CIMPOEȘU, Simion liftnicul, 87: Dacă, prin absurd, domnul Ion șeful-de-scară ar fi organizat o ședință și ar fi supus la vot, majoritatea celor prezenți s-ar fi pronunțat împotriva unor măsuri severe.

– Pl.: absurzi, -de.

– Din fr. absurde, lat. absurdus, -a, -um.

Referințe bibliografice:
1903 TDRG, I.; 1924 RESMERIȚĂ, D. Etim.; 1931 CADE; 1939 SCRIBAN, D.; 1945 D. Filosofiei; 1955 DL, I; 1958 DM; 1965 DN; 1975 DEX; 1979 D. Etnol.; 1993 D. Enc., I; 2007 DEXI; 2011 DELR.

Nimic de afișat

Nimic de afișat

Nimic de afișat

Intrare de dicționar