Înv., rar (Persoană) care este îndobitocită, prostită.
- 1864 BOLLIAC, Art. Polit., 209: Ați uitat d-voastră acest popor, chiar așa abrutit.
- 1866 Românul (Z.), 461: Condamnatul, abrutit și nemișcat ca un bou omorât, fu suit pe palc.
- 1871 LMD, I.
- 1889 DELAVRANCEA, Art. Polit., I, 355: Dar această problemă este prea grea pentru un meschin și o canalie abrutită ca Gună Vernescu.
- 1895 DELAVRANCEA, Discursuri, 196: Ce ajung [elevii], întrebă sfântul, când se fac mari, dupe atâtea bătăi? – Niște abrutiți.
- 1903 Tribuna Pop., nr. 87, 2: M-a cuprins scârba pentru că eu țin guvernul de urzitorul acelor măcelari, guvernul, împreună cu preoțimea sa oarbă, fanatică și abrutită în ura sa.
Încă 5 citate
– Pl.: abrutiți, -te.
– V. abruti.
Referințe bibliografice:
1906 ALEXI, D. Rom.-Germ.2
