Nimic de afișat

1 rezultat
CÁCA s. invar.

Fam.

1. (Mai ales în limbajul copiilor; rar, în forma cacă) Căcat.
  • 1822 DRLU, I.
  • 1825 LB.
  • 1839 VAILLANT, Vocab.
  • 1840 POENARU – AARON – HILL, Vocab., I, 1981/20.
  • 1850 ISER, Vocab.
  • 1859 CODRESCU, D., I, 2942/28.
  • 1862 PONTBRIANT, D.
  • 1870 COSTINESCU, Vocab., I.
  • 1871 LMD, I.
  • 1937 C. PETRESCU, 1907, I, 334: Lăsasem copilul numai de trei luni, copil care nu știe să zică nici papă, nici cacă (să fie cu iertăciune!), cu șiroaiele de muște la gură.
  • 1975 DEX.
  • 1980 PREDA, Cel mai iubit, I, 597: N-ai decât să-ți faci biblioteca ta și pe urmă s-o dai cu împrumut tuturor vitelor din oraș, care să ți le înapoieze pline de caca.
  • 1993 BARBU, Ianus, 774: Îl ștergea la cur pe prințul moștenitor cu hârtie igienică chinezească pregătită din timp, mirosea caca și avea aerul că e încântat, copilașul divin mâncase flori, așa de frumos parfum emitea.
  • 1998 D. Arg., 15: Părintele evită inocularea unui vocabular vulgar de la cea mai fragedă vârstă, folosind în mod curent eufemisme precum: „pipi”, „caca”.
  • 2002 CĂRTĂRESCU, Orbitor, II, 144: „Bun rahatu’, ai?”, mă-ntreba apoi, când mă vedea mușcând din bucata sticloasă, iar eu râdeam cu gura plină, căci deja știam că „rahat” mai însemna și caca.
  • 2002 CĂRTĂRESCU, Orbitor, II, 195: Jenei, un copil urât de vreo patru ani, mirosea mereu a caca.
  • 2006 NDU.
  • 2007 DEXI.
Loc. vb. A face caca = a se căca.
  • 1857 POLIZU, Vocab.
  • 1871 LMD, I.
  • 1927 C. PETRESCU, Întunecare, I, 274: Cățelul, … care mâncase mumos, nu fusese lacom să capete bobo și făcuse chiar caca, se cățără alintat în brațele lui nunu.
  • 1980 PREDA, Cel mai iubit, III, 1469: Nepoțelul nostru … și acuma, la trei ani, face caca pe el.
  • ▭ Copilul mic trebuie să învețe să facă caca la oliță.
P. anal. (Cu valoare de interjecție) Cuvânt prin care se atrage atenția unui copil asupra unui obiect murdar, periculos, respingător etc., pe care nu are voie să îl atingă.
  • 1825 LB, 77: Cuvânt pruncesc … Lasă, că e caca!
  • 1870 COSTINESCU, Vocab., I.
  • 1871 LMD, I.
  • 1896 GHEȚIE, D., 342.
  • <1897–1905> PHILIPPIDE, DLR (ms.).
  • <1923–1938> ARGHEZI, Cartea cu jucării, 54: Nu lua de jos! e caca. Nu se poate: florile sunt ale Primăriei!
  • 1940 PUȘCARIU, Lb. Rom., I, 100: Interjecțiile cu care ne adresăm copiilor spre a le atrage atenția asupra unei primejdii sau să-i speriem …, le întrebuințăm în locul cuvintelor obișnuite, când vorbim cu ei, precum caca „urât”.
  • 1940 DA, I2, 9.
  • 1960 Mater. Cerc. Dialect., I, 161: Caca! Nu pune mâna!
  • 1987 Snoava, III, 724: Când copilul mic dă de un lucru scârnav, de o balegă uscată de pildă, când umblă cu cărbune, pietre etc., el întotdeauna duce la gură. Mamele nu-i lasă, zicându-le: – Nu mânca, mamă, nu mânca, caca, zvârle jos!
  • 2006 NDU.
  • 2007 DEXI.
  • 2009 DEX2 – 2009.
Fig.
  • 2012 Apostrof, nr. 6, 23: Femeia către prezumtivul făt din pântec: – Să nu te pună dracu’ să vii pe lume, că afară-i caca!
Prin sudul Transilv. (În jocurile de copii, în construcția) Caca-oarba = baba-oarba.
  • 1915 Transilvania, nr. 1–6, 53: Joc de-al copiilor. Unul e legat la ochi și rămâne așa, până ce nu prinde pe careva dintre cei nelegați: … de-a baba-oarbă (caca-oarbă) – Brașov.
2. (Mai ales în imprecații; și cu valoare de interjecție) Lucru, fapt etc. lipsit de importanță, fără nicio valoare; p. ext. lucru caraghios, ridicol.
  • 1956 Viața rom. (R. US), nr. 10, 103: – Vorbește cu două înțelesuri. Mă tem să nu ne dea ăsta peste cap. – Caca … Să vorbim deschis. Ce să fac cu el?
  • 1958 STANCU, Rădăcinile, II, 278: Și ce dacă ești colonel de stat-major? Caca! Și eu sunt colonel. De rezervă. Și-am făcut războiul, domnule!
  • 1960 Mater. Cerc. Dialect., I, 161: Ceea ce-ai făcut tu e caca …, nimic.
  • 1982 D. R. POPESCU, Tiron, II, 73: Nevoia de etern, gustul pentru etern – caca! Am descoperit impostura.
  • 1999 DANELIUC, Marilena, 275: Da’ de unde știi? – Ete, caca! Râdea ca proasta la operă. Era matoală sau drogată, abia se ținea pe picioare, nu se putea sta de vorbă cu ea.
  • 2006 NDU.
(Adjectival)
  • 2009 DEX2 – 2009: Prețuri caca.
Compuse: (Posibil calc după tc. șaka maka E. SUCIU, Infl. Tc., I, 534; scris și: cacamaca) Caca-maca | Cacademaca = persoană, lucru, faptă etc. fără valoare.
  • 1960 Mater. Cerc. Dialect., I, 161: Caca-maca [înseamnă] nimica toată, ceva ce nu face o para chioară.
  • 1963 LĂNCRĂNJAN, Cordovanii, I, 373: O fost Indreiu Susap, până mai ieri-alaltăieri: un fierar oarecare, fără ciocan și fără nicovală. Și-acum vrea să fie mai mare, cu orice preț … Caca-maca.
  • 1963 LĂNCRĂNJAN, Cordovanii, III, 109: Trebuie să recunoști c-ai lui Tecău și-ai lui Cărbune erau caca-maca pe lângă mine!
  • 1967 UDRESCU, Gl. Argeș: Ce cacamaca ați făcut, mă, aici?
  • 1985 D. R. POPESCU, Orașul, 424: Pe cineva tot trebuia să trădeze. Poate, poate … Pâinecoaptă: cacademaca. Veșnica bășcălie, veșnica noastră bășcălie.
  • 1998 D. Arg.
  • 2006 NDU.
  • 2009 E. SUCIU, Infl. Tc., I, 534: Astfel de exemple românești, care sunt într-adevăr cuvinte compuse, sunt caca-maca „fleac, vax; mare scofală” (cf. tc. șaka maka „mai în glumă, mai în serios; fără a da importanță unei dificultăți”).

– Var.: rar cácă s. invar.

– V. căca.

Referințe bibliografice:
1905 I. POPOVICI, Rum. Dial., I, 47; 1907 PHILIPPIDE, Specialistul rom., 90; 1924 RESMERIȚĂ, D. Etim.; 1939 Bul. Filol., VI, 171–172; 1960 Mater. Cerc. Dialect., I, 161; 2000 FD, XIX, 102; 2001 MDA, I; 2005 SCL, nr. 1–2, 202; 2024 DELR2 s. v. căca (delr.lingv.ro).

Încarcă...

Nimic de afișat

Intrare de dicționar