Nimic de afișat

1 rezultat
CÁCA s. invar.

Fam.

1. (Mai ales în limbajul copiilor; rar, în forma cacă) Căcat.
  • 1822 DRLU, I.
  • 1825 LB.
  • 1839 VAILLANT, Vocab.
  • 1840 POENARU – AARON – HILL, Vocab., I, 1981/20.
  • 1850 ISER, Vocab.
  • 1859 CODRESCU, D., I, 2942/28.
  • 1862 PONTBRIANT, D.
  • 1870 COSTINESCU, Vocab., I.
  • 1871 LMD, I.
  • 1937 C. PETRESCU, 1907, I, 334: Lăsasem copilul numai de trei luni, copil care nu știe să zică nici papă, nici cacă (să fie cu iertăciune!), cu șiroaiele de muște la gură.
  • 1975 DEX.
  • 1980 PREDA, Cel mai iubit, I, 597: N-ai decât să-ți faci biblioteca ta și pe urmă s-o dai cu împrumut tuturor vitelor din oraș, care să ți le înapoieze pline de caca.
  • 1993 BARBU, Ianus, 774: Îl ștergea la cur pe prințul moștenitor cu hârtie igienică chinezească pregătită din timp, mirosea caca și avea aerul că e încântat, copilașul divin mâncase flori, așa de frumos parfum emitea.
  • 1998 D. Arg., 15: Părintele evită inocularea unui vocabular vulgar de la cea mai fragedă vârstă, folosind în mod curent eufemisme precum: „pipi”, „caca”.
  • 2002 CĂRTĂRESCU, Orbitor, II, 144: „Bun rahatu’, ai?”, mă-ntreba apoi, când mă vedea mușcând din bucata sticloasă, iar eu râdeam cu gura plină, căci deja știam că „rahat” mai însemna și caca.
  • 2002 CĂRTĂRESCU, Orbitor, II, 195: Jenei, un copil urât de vreo patru ani, mirosea mereu a caca.
  • 2006 NDU.
  • 2007 DEXI.

✧ Loc. vb. A face caca = a se căca.
  • 1857 POLIZU, Vocab.
  • 1871 LMD, I.
  • 1927 C. PETRESCU, Întunecare, I, 274: Cățelul, … care mâncase mumos, nu fusese lacom să capete bobo și făcuse chiar caca, se cățără alintat în brațele lui nunu.
  • 1980 PREDA, Cel mai iubit, III, 1469: Nepoțelul nostru … și acuma, la trei ani, face caca pe el.
  • ▭ Copilul mic trebuie să învețe să facă caca la oliță.

✦ P. anal. (Cu valoare de interjecție) Cuvânt prin care se atrage atenția unui copil asupra unui obiect murdar, periculos, respingător etc., pe care nu are voie să îl atingă.
  • 1825 LB, 77: Cuvânt pruncesc … Lasă, că e caca!
  • 1870 COSTINESCU, Vocab., I.
  • 1871 LMD, I.
  • 1896 GHEȚIE, D., 342.
  • <1897–1905> PHILIPPIDE, DLR (ms.).
  • <1923–1938> ARGHEZI, Cartea cu jucării, 54: Nu lua de jos! e caca. Nu se poate: florile sunt ale Primăriei!
  • 1940 PUȘCARIU, Lb. Rom., I, 100: Interjecțiile cu care ne adresăm copiilor spre a le atrage atenția asupra unei primejdii sau să-i speriem …, le întrebuințăm în locul cuvintelor obișnuite, când vorbim cu ei, precum caca „urât”.
  • 1940 DA, I2, 9.
  • 1960 Mater. Cerc. Dialect., I, 161: Caca! Nu pune mâna!
  • 1987 Snoava, III, 724: Când copilul mic dă de un lucru scârnav, de o balegă uscată de pildă, când umblă cu cărbune, pietre etc., el întotdeauna duce la gură. Mamele nu-i lasă, zicându-le: – Nu mânca, mamă, nu mânca, caca, zvârle jos!
  • 2006 NDU.
  • 2007 DEXI.
  • 2009 DEX2 – 2009.

✧ Fig.
  • 2012 Apostrof, nr. 6, 23: Femeia către prezumtivul făt din pântec: – Să nu te pună dracu’ să vii pe lume, că afară-i caca!
✧ Prin sudul Transilv. (În jocurile de copii, în construcția) Caca-oarba = baba-oarba.
  • 1915 Transilvania, nr. 1–6, 53: Joc de-al copiilor. Unul e legat la ochi și rămâne așa, până ce nu prinde pe careva dintre cei nelegați: … de-a baba-oarbă (caca-oarbă) – Brașov.
2. (Mai ales în imprecații; și cu valoare de interjecție) Lucru, fapt etc. lipsit de importanță, fără nicio valoare; p. ext. lucru caraghios, ridicol.
  • 1956 Viața rom. (R. US), nr. 10, 103: – Vorbește cu două înțelesuri. Mă tem să nu ne dea ăsta peste cap. – Caca … Să vorbim deschis. Ce să fac cu el?
  • 1958 STANCU, Rădăcinile, II, 278: Și ce dacă ești colonel de stat-major? Caca! Și eu sunt colonel. De rezervă. Și-am făcut războiul, domnule!
  • 1960 Mater. Cerc. Dialect., I, 161: Ceea ce-ai făcut tu e caca …, nimic.
  • 1982 D. R. POPESCU, Tiron, II, 73: Nevoia de etern, gustul pentru etern – caca! Am descoperit impostura.
  • 1999 DANELIUC, Marilena, 275: Da’ de unde știi? – Ete, caca! Râdea ca proasta la operă. Era matoală sau drogată, abia se ținea pe picioare, nu se putea sta de vorbă cu ea.
  • 2006 NDU.

✧ (Adjectival)
  • 2009 DEX2 – 2009: Prețuri caca.
✧ Compuse: (Posibil calc după tc. șaka maka E. SUCIU, Infl. Tc., I, 534; scris și: cacamaca) Caca-maca | Cacademaca = persoană, lucru, faptă etc. fără valoare.
  • 1960 Mater. Cerc. Dialect., I, 161: Caca-maca [înseamnă] nimica toată, ceva ce nu face o para chioară.
  • 1963 LĂNCRĂNJAN, Cordovanii, I, 373: O fost Indreiu Susap, până mai ieri-alaltăieri: un fierar oarecare, fără ciocan și fără nicovală. Și-acum vrea să fie mai mare, cu orice preț … Caca-maca.
  • 1963 LĂNCRĂNJAN, Cordovanii, III, 109: Trebuie să recunoști c-ai lui Tecău și-ai lui Cărbune erau caca-maca pe lângă mine!
  • 1967 UDRESCU, Gl. Argeș: Ce cacamaca ați făcut, mă, aici?
  • 1985 D. R. POPESCU, Orașul, 424: Pe cineva tot trebuia să trădeze. Poate, poate … Pâinecoaptă: cacademaca. Veșnica bășcălie, veșnica noastră bășcălie.
  • 1998 D. Arg.
  • 2006 NDU.
  • 2009 E. SUCIU, Infl. Tc., I, 534: Astfel de exemple românești, care sunt într-adevăr cuvinte compuse, sunt caca-maca „fleac, vax; mare scofală” (cf. tc. șaka maka „mai în glumă, mai în serios; fără a da importanță unei dificultăți”).

– Var.: rar cácă s. invar.

– V. căca.

Referințe bibliografice:
1905 I. POPOVICI, Rum. Dial., I, 47; 1907 PHILIPPIDE, Specialistul rom., 90; 1924 RESMERIȚĂ, D. Etim.; 1939 Bul. Filol., VI, 171–172; 1960 Mater. Cerc. Dialect., I, 161; 2000 FD, XIX, 102; 2001 MDA, I; 2005 SCL, nr. 1–2, 202; 2024 DELR2 s. v. căca (delr.lingv.ro).

Nimic de afișat

Intrare de dicționar