Înv.
1.
Adj. Care acrește, care dă gust acru2 (I 1).
- <1760–1770> Meșt. Doft., 769: După doftoria cea nădușitoare, să-i dăm vreun șărbet răcoritoriu și împuternicitoriu de inimă, să bea, precum am scris mai sus, cel mai puțin măcar a piliturii cornului de cerb fiertură, acrindu-o cu chitră sau cu lămâie sau cu altceva acritoriu … care și pentru seate iaste foarte bun.
Încă 3 citate
2.
S. f. Fam. Bătaie.
- 1887 HEM, I, 214: Pe la noi, când este cineva bătut de către altul îi zic că a mâncat o săferdea; unii îi zic: salată; alții naframă; alții acritoare.
- 1893 DDRF, I.
Încă un citat
– Pl.: acritori, -oare.
– Var.: acritóriu, -ie (1822 DRLU, I, 9) adj.
– Acri + suf. -tor.
Referințe bibliografice:
1907 PHILIPPIDE, Specialistul rom., 1; 1909 CANDREA – DENSUSIANU, D. G.; 1913 DA, I1; 2023 DELR2 s. v. acru2 (delr.lingv.ro).
