Înv.
1.
Acrime (1), acreală (1).
- 1788 ap. HEM, I, 211.
- 1823 TOMICI, Cultura albinelor, 45/19: Miarea carea se ia de la dânsele [albine], se ia curată … fără albini moarte, care pricinuiesc miarei amărăciune, miros greu și acriciune.
- 1831 TAVERNIER, Amărunturi, 24/29: Atunci am adăogat mai multă parte de acriciune și de cumis.
- 1870 COSTINESCU, Vocab., I, 11: Acriciunea sării.
- 1887 HEM, I, 179: În amar și în dulce se amestecă o acriciune oarecare.
- 1893 DDRF, I.
Încă 5 citate
2.
Aciditate (1).
- 1859 CODRESCU, D., II, 1291/1: Lactique … se zice de acriciunea laptelui sarbed.
- 1898 Epoca, nr. 853, 4: Și dacă se silește boala să reintre, este de temut ca acriciunea sângelui, nemaiputând să iasă, causează tumori interne, adesea foarte grave.
- 1929 în Lb. cărților de bucate, 448: Zahărul este considerat a ajuta „nespus de mult la digestie […]. căci zahărul, în timpul consumării, începe a se preface deja […] în acriciunea laptelui, acea substanță de care stomacul are atâta trebuință în activitatea lui.”
Încă 2 citate
– Acru2 + suf. -iciune.
Referințe bibliografice:
1903 TDRG, I; 1909 CANDREA – DENSUSIANU, D. G.; 1913 DA, I1 ; 2023 DELR2 s. v. acru2 (delr.lingv.ro).
