ABURÍ vb. IV

1 rezultat
ABURÍ vb. IV
1. Tranz. Fig. A ameți.
  • 1589 CORESI, Psalt. Sl.-Rom., 338: Și sculă-se ca adurmit Domnul, ca un tare și aburat de vin și ucise vrăjmașii săi.
  • 1673 DOSOFTEI, Psalt., 555: Și domnului i se feace milă Vădzând că le fac pizmașii sâlă și ca din somn sări domnul rumăn, Ca de vin ce-i aburit și șumăn și deade-n pizmaș cu război iute.
  • 1921 BLAGA, Zamolxe, 45: Miros de vin mă aburește.
  • <1969-1971> NALR – Ban., II, h 186/59: Aborat la cap.

2. Intranz. și tranz. A exala, a scoate aburi (4); a degaja fum, vapori etc.
  • c. 1650 D. Val.-Lat.
  • 1688 Biblia (1688), 638: Și au făcut mijlocul cuptoriului ca un vânt de roao aburind, și nu s-au atins de dânșii întru nemică focul.
  • <1780-1801> MICU, D.
  • 1814 Calend. Buda I, 83/20: Când munții cei înalți și pădurile fumegă și abură de negură, atunci adeseori urmează vreame plouroasă.
  • 1818 BUDAI-DELEANU, Lex. Rom.-Nemț., I, 194r/11.
  • 1822 CLEMENS, Wbl.
  • 1822 DRLU, I.
  • 1837 EPISCUPESCUL, Apele met., 25/9: Găvănituri și crăpături ce afumegă necontenit un duf umed, aburind toată fața o umezeală de apă.
  • 1839 VAILLANT, Vocab.
  • 1848 I. VĂCĂRESCU, Poezii, 197: Fântână, falnic ce te cânt fecioare Elicoane De unde apa-ți înfierbinți? … Pucioasă iute aburind, vii clocotiri văroase Tulburi pe marginea depun a unde-ți sănătoase?
  • 1850 ISER, Vocab.
  • 1863 ALECSANDRI, Mărgăritărele, 188: Lat e câmpul celei lupte. Lat și plin de arme rupte, Plin de trupuri fărâmate Care zac grămezi culcate, Plin de sânge ce-l pătează și văzduhul aburează!
  • 1871 LMD, I: Dimineața, după zile și nopți călduroase, râurile aburesc.
  • 1882 Conv. Liter., nr. 1, 442: Cuțitul ascuțit de cătră tatăl-său era încă în mâna ei încleștată, sângele curs din pieptul ei desvălit aburea încă în răceala iernatică.
  • 1883 DELAVRANCEA, Proză, I, 20: Muscelele, acoperite d-o pojghiță verzurie, abureau un fum ce să-nălța alene, clătinat de adiere.
  • 1886 ap. HEM, III, 170: Măduvă de soc, Fir de busuioc, Să férbă la foc În apă curată Bine străcurată, Pân’ va aburi, Pân’ va clocoti.
  • 1894 VLAHUȚĂ, Dan, 37: E dimineață; apele aburesc; somnoroase, vilele încep a-și deschide ferestrele.
  • 1901 VLAHUȚĂ, Rom. Pitorească, 184: Peste vreun ceas se răzbună; bolta se limpezește, pădurile-ncropite de soare încep să aburească.
  • 1925 BART, Schițe mar. port., 19: Așa-i de cald, că aerul parcă fierbe și apele aburesc în zare.
  • 1926 CARDAȘ, Cânt. Pop., 28: Pământul era ghiftuit de apă. Păsările cântau cu mult drag. Codrii abureau de ploaie.
  • 1927 TEODOREANU, La Medeleni, III, 13: Vastele întinderi abureau seva salină a mării.
  • 1929 AL LUPULUI, Posada, 86: Brazdele … abureau în căldura zilei.
  • 1933 POPA, Velerim, 180: Îi plăcea răcoreala care aburea din apă.
  • 1933 G. M. ZAMFIRESCU, Maidanul, II, 25: Lucrătorii ... purtau pe umeri tiparele aburind peste focul alb al metalului topit, clocotind, sfârâind, scânteetor.
  • <1945-1946> BLAGA, Hronicul, 6: Fetița fu dezbrăcată de rochița ce aburea, arsurile au fost gâtuite cu un ulcior de apă rece.
  • 1947 SANDU-TIMOC, Pov., 5: [Femeia] vede două brazde, una veche și alta proaspătă ce aburea pământul.
  • 1950 CAMILAR, Negura, II, 139: Întinderile abureau din omături.
  • 1950 DEȘLIU, În numele vieții, 79: E-o zi de primăvară timpurie. Pământul aburește sub picioare.
  • 1951 DEȘLIU, Minerii, 37: Ograda aburește după ploaie, Miroase vântul proaspăt a brădet.
  • 1955 CAMIL PETRESCU, Un om, II, 336: Înspre munte cerul se însenina treptat și pădurile negre abureau.
  • 1958 T. POPOVICI, Setea, 424: Pământul era negru, umed, strălucitor și aburea.

✧ Tranz. fact.
  • 1905 SANDU-ALDEA, În urma plugului, 178: A venit primăvara, curățind apele de sloi, aburind țarinile, înflorind pământul, întinerindu-l.
✧ Fig.
  • 1848 ASACHI, Varia, 557: Simbolul [adolescentului] este [sic!] dulceața și blândețile mielului; curăția inimei, nevinovăția minței aburează din fizionomia sa.
  • ante 1849 CONACHI, Versuri, 57: Aerul ce aburește Dintr-un sân ce izvorăște Nuri, blândeță și dulceață, Morților încă dă viață.

✦ Înv., rar A răsufla (1).
  • <1691-1697> T. CORBEA, Dictiones, 192: Exholo, – as răsuflu.
3. Tranz. A exala, a degaja un anumit miros.
  • 1682 DOSOFTEI, Viața Svinților, I, septembrie, 38r/25: Iar împărăteasa luând aromate mirosuri scumpe ce aburesc de la sine dulci miroase unse trupul a svânta sa hiică.
  • 1849 ASACHI, Cul. Poezii, 105: Și cununi de lăcrămioare, Ce aburează ambrozie Încing coama-i castanie.
  • 1919 REBREANU, Nuv., I, 207: Arșița străpungea zidurile și se aduna ... în curtea strâmtă, gâtuită între aripi de case murdare ... de la care porneau dâre de lături spre gura canalului, băltocită, unde aburea un miros amețitor.
  • 1926 SADOVEANU, Țara de dincolo, 453: Scânteia luna pe ogoarele din văi și-n juru-ne aburea o mireasmă proaspătă.

✧ P. ext.
  • 1823 MAIOR, Învăț. Frăgarilor, 44/10: Să luăm seama, ca nicio frunză [a frăgarilor] să nu rămână în casa de lăcuit … pentru că acestea aburează aer aducătoriu de moarte.
  • 1846 EPISCUPESCUL, Practica, 12/3: Vremea timpului verii, ce se-ncepe de la iunie zece, este vremea cea mai călduroasă, care deschide și aburează toată fața pământului de înflorirea și rodirea lui, cu tot felul de miresme și de dulceți.

✧ Intranz.
  • 1869 VASICI-UNGUREANU, ap. B. Contemp., II, 171: Clima de aici îmi priește foarte bine, și mă aflu cu mult mai bine decât în Cluș. Poate că și clima odihnii înimei, curățită de duhoarea ce abura din Sibiu.
4. Intranz. și refl. A (se) evapora (1). V. vaporiza.
  • <1691-1697> T. CORBEA, Dictiones.
  • <1780-1801> MICU, D.
  • 1829 EPISCUPESCUL, Oglinda săn., 68/8: [În aer] se afumegă și se aburează toate.
  • 1840 KOGĂLNICEANU, Scrieri Cult., 463: Îndeletnicirea cea mai de căpitenie a unui lucrător de pământ ... este de a ținea ogoarele totdeauna deopotrivă bine scormolite pentru ca umezeala să se abureze și rădăcinile să se poată întinde în toată voia lor.
  • 1841 Icoana Lumei, nr. 7, 551/31: De se lasă aceasta [apa] să se evaporeze (aburească), apoi rămâne în vas o așezătură negrie și rășinoasă.
  • 1829 EPISCUPESCUL, Oglinda săn., 68/8: [În aer] se afumegă și se aburează toate.
  • 1851 FĂTU, Descr. Apei, II/12: Expusă la aer, apa aburește la orice temperatură.
  • 1943 VISSARION, Zapis-Împărat, 174: Lâna lor cea mare suge apă multă și până se aburește toată, ei [mieii] simt răcoare.

5. Intranz. (Despre vânt) A sufla (ușor); a adia.
  • <1704-1705> CANTEMIR, Ist. Ier., 511: Când zepfirul, vântul despre apus, aburiia, tot feliul de bună și dulce mirosală de pre flori scorniia.
  • 1843 C. STAMATI, Poezii, 83: Iar când vântul aburea Clătind ramurile lor, Groaznic sunet se făcea.
  • 1870 POMPILIU, Balade, 85: Ș-un vânt cald ce-o aburit Florile le-o oborât.
  • 1871 LMD, I: Un dulce vânt aburește despre meazăzi.
  • <1884-1899> ALEXICI, Lit. Pop., I, 76: Supt un fag mare rotat Vântu mari-o aburat, Cu frunză m-o astrucat.
  • 1893 CĂTANĂ, Pov. Băn., II, 22: Atunci fata neștiind pre ce drum s-apuce, luă cu mâna de jos pulbere o aruncă sus în vânt, iar vântul care chiar atunci începuse a abura duse pulberea departe pre unul din cele 3 drumuri.
  • 1897 POMPILIU, Versuri, 363: Frunza nu se mișcă, Vânt nu aburește, Peste toate-o mare Liniște domnește.
  • 1898 MARIAN, Sărbătorile, I, 144: Din care parte abură sau bate vântul în ziua de Bobotează, în acea parte se culcă (cade) grâul în anul curent.
  • 1903 NICULIȚĂ-VORONCA, Datinele, I, 95: Vântul aburia, Ele jos cădea, Rușinea badei ce pățea!
  • 1904 SADOVEANU, Șoimii, 231: Se auzeau de la imașuri tălăngile somnoroase picurând duios în lenea zilei, un vânt cald aburea, aducând cu el răcoarea codrilor.
  • 1909 GÂRLEANU, Schițe, 220: Numai ce prinse să aburească un vânticel fierbinte.
  • 1916 SADOVEANU, Foi de toamnă, 336: Nu aburea vântul, cerul era curat.
  • 1929 SADOVEANU, Zodia, 11: Vântul, care azi-dimineață ne aburea în față, a stat de la amiază.

✧ Fig.
  • <1704-1705> CANTEMIR, Ist. Ier., 547: În tot limanul negrijii vintișorul grijii a nu aburi peste putință iaste.
  • 1975 ap. ROSETTI, Lb. Descântecelor, 97: Lucru slab să bagă-n oameni Și aboară jos.

✦ Tranz. Fig. A atinge ușor, ca o suflare.
  • 1885 VLAHUȚĂ, Nuv., 58: Se simți aburit de o senzație dulce ca și cum o mână caldă și mângâietoare îi netezea fruntea.
6. Tranz. și refl. A (se) acoperi cu picături foarte fine provenite din condensarea aburilor (4).
  • 1836 HELIADE-RĂDULESCU, Poezii trad., 33: Ș-acești nori ce-i aurește ziua ce dă subt pământ ... Sunt undele de tămâie ce s-aburează-n senin Pân' la tronul Celui vecinic, cărui toate i se-nchin.
  • 1851 FĂTU, Descr. Apei, 99/2: Când apele sulfuroase topesc și aburesc materiea organică, acele de fer o încheagă și o ficsaricesc (statornicesc) mai mult.
  • 1933 COMARNESCU, America, II, 217: Albion Roy Cook deveni roșu și bosumflat ca un sportsman după un match pierdut. Transpiră intens, până și sub ochelarii care se aburesc.
  • 1934 VLĂDESCU, Moartea, 109: Dar prost vezi, băiatule! Se vede că ți-au fost ochelarii aburiți!
  • 1938 VLASIU, Am Plecat, 66: Castroanele cu zeamă de găină abureau podelele, umplând casa cu mirosuri ademenitoare.
  • 1947 CHIHAIA, Blocada, 68: Hemcea se-ndreptă spre fereastra aburită de umezeală, simțind că privirile îi urmăresc cea mai mică mișcare.
  • 1955 P. DUMITRIU, Cron. Fam., II, 192: Căpitanul Dimitriu își pusese monoclul în buzunarul de la piept, căci se aburea mereu.
  • 1962 Man. Bot. VIII, 48: Peste puțin timp vom observa că pereții clopotului se aburesc, iar dacă lăsăm planta mai mult timp sub clopot, pe pereții acestuia se pot forma chiar mici șiroaie de apă.
  • 1969 BARBU, Princepele, 677: Afară bătea un vânt rece de iarnă care aburea geamurile.
  • 1975 BĂLĂIȚĂ, Lumea, 7: Dar în dimineața întunecată, Antipa și Felicia mai dormeau în patul lor, apa fierbinte gâlgâia în țevile caloriferului, mirosurile nopții umpleau odaia, oglinda străveche se aburea, licărul ei stins proteja somnul și uitarea.
  • ante 1986 ELIADE, Mem., I, 43: Arareori unul din noi izbutea să reproducă, foarte aproximativ, acele stranii forme irizate, madreporice, pe care le descopeream, le abuream, le pierdeam și le descopeream din nou, învârtind încet șurubul microscopului.

✦ Intranz.
  • 1914 AGÂRBICEANU, Arhanghelii, 150: Geamurile aburiseră și luminau palid în noaptea înstelată.
✧ Fig.
  • 1932 SADOVEANU, Nunta, 334: [Boierul Iorgu Cantacuzin] ar fi putut să-i scrie [mirelui Timotei Hmelnițki] numele pe obraz, așa era de aburit de colbul drumului.
  • 1941 DOINAȘ, Alfabet, 7: Așa cum argintul șoptind s-aburește Să-i spui că oțelul din inima mea În zori cu lumină de foc ruginește De sângele care visează la ea.
  • 1955 DUMITRIU, Cron. Fam., I, 356: Hangerele și pistoalele turcești, aburite de rugină, nu străluceau nici ele.

✦ Fig. În Ban. Sătul, plin de toate.
  • 1926 L. COSTIN, Gr. Băn., I, 54: De toate-i aburat.
✦ Tranz. A acoperi cu picături fine de transpirație, provenite de la efort, de la frig etc.
  • 1933 CĂLINESCU, Cartea nunții, 20: Fața, rămasă vie, îi era numai aburită de o subțire sudoare, ce absorbise pudra și carminul.
  • 1935 SADOVEANU, Frații Jderi, I, 251: Călăreți de pretutindeni, aducători de vești, așteptau în șirag lângă domn, ținându-și caii de căpestre. Erau aburiți de sudoare și ninși de pulbere.
  • 1955 PREDA, Moromeții, I, 878: [Mocanca] se uita când la omul cocoțat în căruță, când la caii lui grași și voinici, aburiți de gerul sănătos al muntelui.

✧ Intranz.
  • 1871 LMD, I: Caii de multă fugă aburiau înfricoșat.
  • 1954 TUDORAN, Toate pânzele sus, 8: Căpitanul aleargă pe punte, cu capul gol, scăldat în sudori, aburind ca un ceaun pus la fiert.
  • 1966 TUDORAN, Al optzeci și doilea, 269: Nu-mi dau seama ... dacă e în capul gol, cu părul blond, aburind în gerul de seară.

✦ Tranz. A acoperi cu aburi proveniți din răsuflare.
  • 1894 VLAHUȚĂ, Dan, 15: [Domnul cu barbete] își luă ochelarii, și scoțându-și batista, îi aburi, îi șterse și-i puse.
  • 1895 DEMETRESCU, Opere, 136: Copilul a învățat să scrie ... Mama lui aburește geamul cu gura și zice copilului: „Scrie cu degetul numele mamiței!”
  • 1903 NICULIȚĂ-VORONCA, Datinele, I, 54: Cum L-a născut pe Domnul Hristos, boii L-au aburit și femeia lui Crăciun i-a ajutat.
  • 1927 C. PETRESCU, Întunecare, I, 69: Stelian Minea își scoase ochelarii, îi aburi, îi șterse cu batista și se uită în zare, prin sticlă, cu ochii lui de miop.
  • 1945 DEMETRIUS, Album, 295: Tot aburind sticlele groase și frecându-le de poala jachetei, se apleca ba spre unul, ba spre altul.

✧ Refl. pas.
  • 1958 T. POPOVICI, Setea, 56: Încordându-și toate puterile, [Dan] luă trupul moartei în brațe și ... apropie o oglindă de buzele ei învinețite, dar sticla nu se aburi.
✧ (Cu pronumele în dativ)
  • <1760-1761> Biblia <1760-1761>, IV, 329: Maicelor sale au zis: „Unde e grâul și vinul?” când slăbea ca niște răniți în ulițele cetății, când își aburea sufletele sale în sânul maicelor sale.
✧ Fig.
  • 1944 BLAGA, Noe, 98: Ți s-a uitat în ochi, Nefârtate ți-a aburit ferestrele cu suflarea lui de baltă caldă!
  • 1963 CĂLINESCU, Scrinul negru, I, 267: Mini, în contemplare, apărea un înger, exprimând fericirea și suavitatea, o ființă atât de reală, dar atât de fragedă, încât ți-era teamă să te apropii prea mult de ea spre a nu o aburi.

7. Înv., rar Refl. A (se) oxigena (2).
  • 1843 EPISCUPESCUL, Oglinda înțel., 98/10: De aici [de la inimă] se trimite în plămâni [sângele] de se aburează partea lui cea trezită și stricată prin răsuflarea lor [a oamenilor] și cu însuflarea aerului să înviorază cu oxigenu lui.
8. Tranz. și refl. Înv., pop. A (se) expune la aburi (5), mai ales ca metodă de tratament.
  • <1862-1863> FILIMON, Ciocoii, 49: [Chera Duduca] se ștergea cu albuș de ou, se aburea cu cărămizi aburite în foc și stropite cu apă de salcâm, apoi se spăla cu apă de pelin.
  • 1871 LMD, I: Mulți oameni, pentru multe neputințe se aburesc.
  • 1892 MARIAN, Nașterea, 16: Dacă e chemată moașa sau o altă babă știutoare, aceea, pe lângă întrebuințarea mijloacelor mai sus arătate, mai încălzesc încă și o cărămidă, o aruncă într-o strachină, cu rachiu, și apoi cu aburul ce iese dintr-acesta aburește de jos în sus corpul femeii, ce e în pericol de a pierde [sarcina].
  • 1936 BUJOREAN, Boli, 29: La durerea de ochi ... Chiag de ied să-l pui pe foc și să șezi cu ochii, să te aburești.

✧ Refl. pas.
  • 1806 VINEȚCHI, Cărticică, 28/21: Piatră sau cărămidă să o înfierbinte și să toarne oțet pă ea și să se aburească de câteva ori pă zi [bolnavul de ciumă].
  • 1858 DRĂGHICI, Doctorul, 58/2: În fumul acesta să se aburească mâna sau piciorul bolnav.
  • 1911 PAMFILE, Boli și leacuri, 46: Se fierbe într-o moșoaică părăsită sămânță de măselariță și se aburește (inhalație) gura deschisă.
  • 1915 PĂCALĂ, Monogr. Rășinariu, 256: Doftorii băbești: … Durere de cap … Uneori bolnavii se aburesc cu pleavă de fân sau cu vin.

9. Refl. și tranz. Fig. A (se) aprinde ușor la față (din pricina căldurii, a emoției, a efortului etc.); a (se) înfierbânta, a (se) îmbujora.
  • 1877 CREANGĂ, Pov., 69: Ei, stăpâne, parcă te-ai cam aburit la față, nu știu cum; ce zici, așă-i că-ți vine la socoteală?
  • 1879 GANE, Scrieri, 254: Cea mai atrăgătoare figură e a doamnei care stă acolo aburită de joc, răcorindu-se cu evantaiul.
  • 1926 BRĂESCU, Un scos, 291: Figura lui serioasă era aburită de rușine.
  • 1955 PREDA, Moromeții, I, 910: [Lui Birică] chipul i se mai însufleți, se aburi de năvala sângelui.
  • 1981 PALER, Viața, 199: M-am privit într-un geam și am văzut că aveam ochii încă tulburi, aburiți de febră și eram tras la față.

✦ Tranz. Prin vestul Munt. A încălzi puțin.
  • 1967 UDRESCU, Gl. Argeș: Am aburit camera, că se cam lasă frig spre seară.
10. Intranz. (Despre mâncăruri și băuturi, mai ales calde) A exala, a împrăștia aburi perceptibili cu ajutorul simțurilor.
  • 1898 ZAMFIRESCU, Viața la țară, 43: O minunată fălie de mămăliguță, ca aurul, aburea în mijlocul mesei.
  • 1908 GÂRLEANU, Schițe, 160: În sfârșit, șvarțul aburește pe masă; dar Tănăsescu fierbe; trebuie să-i răspundă ceva protivnicului.
  • 1919 Folc. Mold., I, 276: Dar pe masă ce ședea? Mâncări bune aburea.
  • 1927 C. PETRESCU, Întunecare, I, 138: Focul trosnea în sobă, ceaiul aburea.
  • 1929 SADOVEANU, Zodia, 49: Cum sfârși șătrarul aceste cuvinte, jupâneasa Avramia intră cu zama de găină aburind în străchini, având și pe servele sale după sine.
  • 1932 SADOVEANU, Nunta, 351: [Vinul] să-l înfățișeze aburind preacinstiților oaspeți.
  • 1938 LESNEA, Poezii, 86: La brutării, pâini calde pe rafturi aburesc.
  • 1945 BOGZA, Cartea Oltului, 118: Mămăliga se răstoarnă pe masa aburind.
  • 1948 VULPESCU, Poezii, 150: Cu pâini în brațe aburind Pornesc la lucru muncitorii.
  • 1955 LABIȘ, Ined., 394: Curgeau din fluiere doinirile-argintii, Lin aburea laptele proaspăt în șiștare, Clipea-nstelarea răcoroasă în tării, Se clătinau pădurile nemuritoare.
  • 1958 STANCU, Rădăcinile, I, 70: Aud cum îmi pregătește cafeaua. Mi-o aduce aburind.
  • 1968 IVASIUC, Interval, 172: Ceaiul îl așteptă aburind pe masă.
  • 1981 România Liter. (S.), nr. 1, 15: După ce o cumpăram [revista], intram în paradisul de plăcintă cu brânză, aburind pe tavă, ceream o porție, negustorul mi-o tăia cu un cuțitaș.
  • 1987 S. ANGELESCU, Calpuzanii, 109: Pe tablale de alamă galbenă, împodobite cu flori bătute din ciocan, aburea cafeaua în felegene tot timpul.

✧ (Prin metonimie)
  • 1907 GÂRLEANU, Schițe, 115: Toți tăceau, mai cu seamă că-n fața tuturor abureau farfuriile.
  • 1925 SADOVEANU, Venea o moară, 38: Domnu Manole se-ntoarse supărat, cu ceașca aburind.
  • 1928 BRĂESCU, Clubul, 408: Beau câteva sprițuri de se aburește paharul.
  • 1950 CAMILAR, Negura, II, 156: Pe sobă aburea un ceainic cu gât lung.
  • 1959 BENIUC, Pe muche, I, 400: Se vedeau apropiindu-se patru țărani care duceau două cazane aburind.
  • 1959 BENIUC, Valea Cucului, 7: Lângă fereastra din fund, ce dă spre uliță, este o mașină de fiert, mare, cu vase de bucătărie pe ea, cu oale aburind.
  • 1997 ADAMEȘTEANU, Dimineață, 312: Și, totuși, în spatele pleoapelor, tot sufrageria o vede, tot înșirarea solemnă a scaunelor în jurul mesei olandeze, rotunde, în mijlocul căreia aburește ibricul cu cafea, prea fierbinte încă.

✧ Fig.
  • 1945 JEBELEANU, Nu Se Uită, 91: În zorile ce abureau a pâine Trudit mă coboram din Calea Laptelui.
11. Refl. și tranz. Fig. (Despre ochi) A (se) umezi ușor; a (se) înlăcrima.
  • 1925 SADOVEANU, Venea o moară, 217: [Costi] avu înainte-i vedenia ei, cu ochii întrebători și aburiți de lacrimi.
  • 1929 ARDELEANU, Am Ucis, 231: Ochii lui Adrian se aburiră ca sticla ferestrei.
  • 1949 SADOVEANU, Mitrea Cocor, 227: Lui Mitrea i s-a aburit dintr-odată negreața ochilor.

12. Tranz. și refl. Fig. A face să devină neclar sau a deveni neclar; a (se) estompa (3), a (se) atenua, a (se) tulbura (3).
  • 1927 ARGHEZI, Cuv. Potr., 160: Dar bucurii tânjite și suspine nu aburesc oțelul și sticlirea ta.
  • 1933 CĂLINESCU, Cartea nunții, 100: Deși ciudate presimțiri îi abureau încă optimismul, Jim așternu pe hârtie următoarele rânduri.
  • 1945 BLAGA, A. Pann, 165: Toate mi se aburesc, dar asta o văd limpede!
  • 1945 DEMETRIUS, Album, 295: Imaginea lui se aburise, dar [Silvia] știa și simțea că suferă de nelimpezimea lucrurilor, că vrea să priceapă de ce se petrecuseră lucrurile așa.
  • 1945 PANDREA, Portr., I, 125: Desțărarea a provocat nostalgia legendei și o tehnică, aburită de lirism și sentimentalitate, a primitivității.
  • 1963 PREDA, Nuv., 206: Nang se sperie și își dădu scama cât era de obosit după noaptea în care mersese neîncetat; zorile parcă îi aburiseră simțirea ca într-un vis, când oameni, copaci sau case apar și pier fără să se mire mintea noastră.
  • 1980 SIMION, Dim. Poeți., 86: „Dragile ființe” ale poetului se aburesc, pier în văzduh (văzduhul visului), și mesajul de la suprafața versurilor se întunecă.
  • 1985 România Liter. (S.), nr. 22, 15: Hotărî să se împotrivească valului de tristețe care-i aburise privirea.

✧ Intranz.
  • 1934 LESNEA, Cântec, 43: Cade chipul ei ca-ntr-o fântână, Aburind adânc, nedeslușit.
✦ Refl. Rar A se zăpăci (2).
  • 1945 BLAGA, A. Pann, 148: Te repezi degeaba! Nu se poate! Te-ai aburit la minte?
13. Tranz. IND. (Complementul indică materiale textile, lemnoase etc.) A expune la aburi (5) în vederea ameliorării unor proprietăți, a ușurării prelucrării lor etc.
  • 1948 Nomenc. Prod., I, 333: Instalații de aburit (fag).
14. Tranz. (Folosit și absol.) Fig. A încerca să convingă prin vorbărie, nu prin argumente; a păcăli, a vrăji (4).
  • 1992 în DCR3: Cotrocenianul președinte și al său omolog o aburesc.
  • 2004 Adevărul (C.), în DCR3: Athanasiu îi aburește pe dascăli în privința salariilor.
  • 2006 în DCR3: Ministrul ... ne aburește.

– Prez. ind.: aburesc, înv., rar aburez (c. 1650 D. Val.-Lat.; 1887 HEM, I), pers. 3 aburește și înv., reg. abúră.

– Var.: înv., pop. aburá vb. I, înv., rar aborí (prez. ind.: aboresc 1822 CLEMENS, Wbl.; 1850 ISER, Vocab. și aborez 1887 HEM, I) vb. IV.

– De la abur.

Referințe bibliografice:
1916 PASCU, Suf. Rom., 77; 1924 RESMERIȚĂ, D. Etim.; 1931 CADE; 1972 MDE; 1975 DEX; 2001 MDA, I; 2011 DELR, I, 8; 2013 BRÂNCUȘ, St. Ist. Lb., III, 11.

Intrare de dicționar