1.
Adj. (Despre noțiuni, creații, manifestări etc. ale oamenilor) Care exprimă sau care se
referă la abstracții.
- 1804 CĂIAN Jr., Teol. Dogm., I, 120, ap. URSU – URSU, Împr. Lex., II, 64.
- c. 1832 I. GOLESCU, Cond., I, 125r/17-18.
- 1848 NEGULICI, Vocab., 7/19: Termen abstractiv.
- 1859 BĂLĂȘESCU, D., I.
- 1862 ANTONESCU, D.: Ceea ce espreme abstracțiunile se num[ește] „abstractiv”.
- 1862 PROTOPOPESCU-PAKE – POPESCU, N. D., I.
- 1870 COSTINESCU, Vocab., I.
- <1875-1876> CONTA, Teor. Fatal., 63: Generalizațiunea nu este decât un mod particular al funcțiunii abstractive a creierilor noștri.
- 1904 ZAMFIRESCU, Coresp., I, 464: Se cere mai cu seamă o deprindere a facultății noastre abstractive de a lucra cu materialul sufletesc în așa chip, încât acesta să se simtă într-o continuă devenire către mai bine.
- 1911 CHENDI, Period., X, 97: Basmul este etern și nu poate fi distrus prin teorii abstractive.
- 1927 ZARIFOPOL, Arta Liter., II, 103: Arta se formează din atitudini și procedări abstractive, conștient unilaterale.
- 1932 IONESCU, Pub., II, 180: Tendința abstractivă găsește un perfect vad într-o sculptură ascetică și aproximativ bizantină.
- 1933 ARGHEZI, Arh. Lit., IV, 328: Totul atârnă, cum se zice în știința socială abstractivă, de materialul uman care o să trebuiască nițeluș cam fabricat.
- 1974 CROHMĂLNICEANU, Lit. Rom., II, 385: Ceea ce era pentru alții doar exercițiu abstractiv gratuit se umple la el [la Vinea] de semnificație.
- 1990 O. DRIMBA, Ist. Cult., III, 295: Întrebarea dacă genurile și speciile (conceptele „universale”) au o adevărată realitate „în sine” sau sunt doar niște producții mentale, abstractive, a fost formulată mai întâi de Porphirios ... și reluată de Boethius [Notă de subsol].
Încă 14 citate
✧
(Substantivat)
- 1911 ZAMFIRESCU, Pub., II, 93: Sunetele s-au urcat într-o notă de poezie nematerială, în care senzorialul „ochi ca murele” a fost covârșit și idealizat de abstractivul „înconjor pădurile”.
✧
(Adverbial)
- 1947 CĂLINESCU, Opera Eminescu, II, 566: Ridicată dar pe o schelă solidă de idei cu toate treptele emotivității, caricaturizând abstractiv și speculând concret, gazetăria lui Eminescu e o operă ideologică și poetică totdeodată.
✦
P. ext. (Despre oameni) Care utilizează sau operează cu abstracții.
- ante 1934 ZARIFOPOL, Arta Liter., I, 286: Opera de artă exprimă caracterul cel mai general al obiectului ... – în sfârșit, tot ce poate da perplexitatea unui tip intelectual abstractiv în fața unor date care, prin natura lor, sunt ... însăși negarea abstractului și oprirea pornirii spre generalizare.
- 1941 CĂLINESCU, Ist. Lit. Rom., 864: Lucian Blaga posedă o bună pregătire filosofică și are multă fantazie, fiind cu mult mai puțin un cap abstractiv, un creator de idei.
Încă un citat
2.
Adj., s. m. și f. (Care este) adept al abstractizării.
- 1911 ZAMFIRESCU, Pub., II, 85: Dacă acum vom trece de la Eminescu la alți poeți ai noștri, moderni și cunoscuți, ... ca d-l Coșbuc, vom vedea deosebirea ce este între un poet abstractiv și un poet senzorial.
- 1911 CHENDI, Period., X, 79: Vin și poporaniștii, vin și „abstractivii”, vin cu toții!
- 1960 CĂLINESCU, Cron., 310: Forme de gândire dintre cele mai complexe, la care oamenii abstractivi au încă spasmuri, găsesc în vastitatea sufletului lui M. Sadoveanu ecou.
- 2017 Rev. Ist. Liter., 114: Celălalt este abstractivul cu bosă științifică M. Dragomirescu, adversar ca și Bogdan-Duică al interpretării gheriste.
Încă 3 citate
– Pl.: abstractivi, -e.
– Var.: înv., rar abștractív, -ă (1804 CĂIAN Jr., Teol. Dogm., I, 120, ap. URSU – URSU, Împr. Lex., II, 64) adj.
– Din fr. abstractif.
Referințe bibliografice:
1960 SCL, nr. 2, 182; 1978 DN3.
