JUR. (În dreptul civil roman) Înștiințare verbală formală din partea creditorului prin
care se afirmă satisfacerea unei obligații.
- 1862 ANTONESCU, D.
- 1889 G. TOCILESCU, C. Procedură civ., II, 124: După vechiul drept civil, creanța nu se putea stinge ipso jure prin remiterea, adică iertarea datoriei, decât prin o altă formă solemnă numită: acceptilațiune (acceptilatio).
- 1897 XENOPOL, Ist. Rom., IV, 257: Obligația lui Ioachim pentru această sumă către Petru este puternic legată, îndatorindu-se marchizul a răspunde, la vreme de neplată, cu toate bunurile sale și acele a lor săi, și chiar cu trupurile lor, a renunța la orice excepții, precum aceea că banii nu s-ar fi numărat, sau acceptilația, sau novația.
- 1917 D. ALEXANDRESCU, Pr. Dr., III, 207: Prin cererea, prin acceptilația unui singur [creditor] toată obligația este stinsă.
- 1930 HAMANGIU – NICOLAU, Dr. Roman, I., 332; Actele strict personale nu pot fi încheiate de tutor: așa sunt acceptilația, mancipațiunea, adițiunea de hereditate (acceptarea unei moșteniri).
Încă 4 citate
– Pl.: acceptilații.
– Var.: acceptilațiúne s. f.
– Din lat. acceptilatio, -onis, fr. acceptilation.
