ACCÉNT s. n.

Nimic de afișat

Nimic de afișat

Nimic de afișat

1 rezultat
ACCÉNT s. n.
1. LINGV. Pronunțare mai intensă ori pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un enunț.
  • 1785 De lipsă cărtice, II, 58/9: Celora ascuțite [slove] desinesunătoare după acțentu său sunare lungă trebue dată.
  • 1787 VĂCĂRESCU, Obs. Gram., 149: Oxie sau acentu, păntru a arăta apăsarea glăsuirii.
  • 1815 BUDAI-DELEANU, Teor. Ortogr., 610: Cuvântul acesta [aquatáre] cuprinde în sine toate pronunțiile lui a: fiindu că a cel dintâi este la început, să pronunțează ca și az; a doile, fiind că nu are asupra nici un acțent, să pronunție ca …ъ [ă]; a triile, avându deasupra acțentul, trebuie să grăiască ca az.
  • 1818 MIHUȚ, Manuductor, 207/2: Când pruncii pricep mai bine și în mehaniceasca dreaptă cetire ș-au agonisit vreo lesnire atuncea trebuie îndreptați în cetire cu înțeles și făcuți luători de samă spre semnele închierei și a acțentului.
  • 1822 DRLU, I.
  • c. 1832 I. GOLESCU, Cond., I, 43r/25.
  • 1833 SĂULESCU, Gram. Rom., I, 15/8: Trebuie a se apăsa tonul, numit acent, carele mută și noima cuvântului strămutându-se.
  • 1839 VAILLANT, Vocab.
  • 1840 POENARU – AARON – HILL, Vocab., I, 8.
  • 1844 MUREȘANU, Art., 103: Rimă sau cădința bărbătească e aceea carea se termină cu o vorbă ce are accentul pe silaba cea din sfârșit, sau, cum o numim, ultimă.
  • 1848 NEGULICI, Vocab.
  • 1851 STAMATI, D.
  • 1857 POLIZU, Vocab.
  • 1859 BĂLĂȘESCU, D.
  • 1862 ANTONESCU, D.
  • 1862 PONTBRIANT, D.
  • 1862 PROTOPOPESCU-PAKE – POPESCU, N. D., I.
  • 1868 BARCIANU-POPOVICI, Vocab.
  • 1869 CIPARIU, Gram. Lb. Rom., I, 138: Accentul la greci, și după ei la latini, se semnează cu trei semne sau virgule scrise deasupra vocalei accentuate.
  • 1870 COSTINESCU, Vocab., I.
  • 1882 LAMBRIOR, St. Lingv., 89: Explicarea mutării accentului este un fapt de analogie prea lung pentru a fi desfășurat aici.
  • 1893 DDRF, I.
  • 1896 ȘĂINEANU, D.
  • <1897–1905> PHILIPPIDE, DLR (ms.).
  • 1904 MÂNDRESCU, Infl. Germ., 104: Accentul, accomodându-se legilor de accentuare ale limbei române, s-a schimbat [la unele împrumuturi din germană].
  • 1926 AGÂRBICEANU, L. Trupului, 227: În orașul acesta (Târgul-Murășului) își făcuse, pe vremuri, miliția bădicul Simionaș. Accentul pe cuvinte însă totdeauna îl punea aspru, ungurește, pe silaba întâi.
  • 1940 PUȘCARIU, Lb. Rom., I, 18: În latina vulgară verbele compuse cu prepoziții și-au mutat accentul pe tulpină și a fost reconstruită vocala din verbul primitiv.
  • 1954 Gram. Lb. Rom., I, 96: Accentul românesc e liber, adică nu e fixat pe o silabă anumită a cuvintelor.
  • 1963 Gram. Lb. Rom.2, II, 469: Accentul propoziției este același cu al cuvântului care poartă accentul mai puternic; în unele propoziții pot fi accentuate mai multe cuvinte.
  • 1975 GRAUR, Alte et., 43: Accentul pe „u” nu se poate în niciun fel explica în românește pornind de la latină.
  • 1990 O. DRIMBA, Ist. Cult., III, 95: Învățarea cântului (religios, bineînțeles) [în sec. VII, în Occident] dura mai mulți ani; … elevii trebuiau să își însușească și câteva noțiuni elementare de prozodie, pentru a putea recunoaște accentele cuvintelor și pauzele frazei.
  • 2005 GALR, I, 11: La organizarea structurii fonice a morfemului participă unități fonice segmentale (vocale și consoane), dar și accentul, component suprasegmental.

✧ Sint. LINGV. Accent muzical | Accent melodic | Accent tonic | Accent de înălțime muzicală | Accent de înălțime = accent rezultat din intonația mai înaltă a unei silabe.
  • 1877 Timpul (Z.), nr. 138, 3: Aceste dificultăți au fost învinse, servindu-ne cu caracterele române pentru un sistem foarte simplu de transcripție, și accentul tonic este arătat într-un mod așa de facil încât este imposibil d-a nu fi înțeles.
  • 1911 Viața rom. (R.), nr. 23, 70: La cuvânt (și anume după cuvânt) se lipește un determinant, care cu vremea devine sufix, formă gramaticală. Determinantul primește un accent mai puternic, și anume un accent muzical.
  • <1920–1921> PHILIPPIDE, Fiziol. Sunetelor, 286: Sunetul vorbirii (ca de altfel oricare sunet) are patru calități: timbru …; durată …; accent expirator ori intensitate care consistă în amplitudinea vibrațiilor; și accent muzical ori înălțime, care consistă în numărul vibrațiilor în unitatea de timp.
  • 1928 PHILIPPIDE, Orig. Rom., II, 595: Tot cu o octavă mai jos decât tonul silabei accentuate este tonul silabei neaccentuate imediat următoare atunci când silaba accentuată este scurtă cu accent muzical descendent.
  • 1929/1930 Enc. Minerva, 15: Dacă variația se produce în înălțimea vocii, atunci accentul poartă numele de „accent de înălțime, accent muzical” sau „ton” și „intonație”.
  • 1937 ROSETTI, Ist. Lb. Rom., I, 95: Accentul latin consistă în punerea în relief a unei silabe în cuvântul fonetic, prin elevația glasului; silaba accentuată era deci emisă pe o notă mai înaltă decât silaba neaccentuată. Accentul acesta … [este] numit accent de înălțime muzicală, ton sau accent melodic.
  • 1963 Gram. Lb. Rom.2, II, 468: Mai exista și un accent muzical în cuvânt, rezultat din ridicarea înălțimii vocii pe o silabă; acesta însă nu joacă nici un rol în limba română.
  • 1980 IVĂNESCU, Ist. Lb. Rom., 484: În această epocă au căpătat dialectele ardelene, crișene și bănățene și cantitatea lungă a silabei accentuate …, precum și intonația mai variată ca înălțime a cuvântului și a frazei, deci accentul muzical, care s-a adăugat celui de intensitate.
  • 1990 KIRALY, Cont. Lingv., 71: Intensitatea, cantitatea, înălțimea … se împletesc de obicei în proporții diferite și de aceea unii înțeleg prin accent intensitate, alții înălțime sau cantitate. De aici și denumirea de accent dinamic (de intensitate), în maghiară, engleză, accent muzical (melodic), în lituaniană, sârbocroată, accent cantitativ (de durată), în italiană, rusă.
  • 2011 Romanoslavica, nr. 3, 143: Spre deosebire de sistemul accentologic al limbii sârbe în care există accente melodice, care se diferențiază după intonație și durată, având și valoare fonologică, accentul în cuvintele românești se limitează doar la locul pe care îl are în cuvânt.

✧ Sint. LINGV. Accent de intensitate | Accent dinamic | Accent de forță | Accent expirator | Înv. Accent respiratoriu = accent rezultat din pronunțarea mai intensă a unei silabe sau a unui cuvânt.
  • 1929/1930 Enc. Minerva, 15: Dacă variația privește forța cu care sunt emise sunetele, silabele sau cuvintele, accentul se numește „accent de intensitate, accent dinamic sau accent respiratoriu”.
  • 1937 ROSETTI, Ist. Lb. Rom., I, 96: Existența accentului muzical în limba latină, atestată … de mărturii contemporane, nu exclude însă prezența concomitentă a accentului dinamic (accent de intensitate, de forță sau expirator), nesemnalat de gramatici, influențați de gramaticii greci, și rămas pe planul al doilea.
  • 1980 IVĂNESCU, Ist. Lb. Rom., 121: Nu sunt posibile limbi fără accent de intensitate, iar acele care au un accent muzical îl asociază cu unul de intensitate.
  • 1990 KIRALY, Cont. Lingv., 71: Intensitatea, cantitatea, înălțimea … se împletesc de obicei în proporții diferite și de aceea unii înțeleg prin accent intensitate, alții înălțime sau cantitate. De aici și denumirea de accent dinamic (de intensitate), în maghiară, engleză, accent muzical (melodic), în lituaniană, sârbocroată, accent cantitativ (de durată), în italiană, rusă.

✧ Sint. LINGV. Accent cantitativ | Accent de durată = reliefarea unei silabe din cuvânt prin pronunțarea ei cu o durată mai lungă decât a celorlalte silabe.
  • 1930 Ist. Gâng. Lingv., II2, 318: Ascendentul dat celei dintâi face ca relieful frazei să primească cu timpul altă înfățișare, caracterizată de accentul cantitativ.
  • 1968 WALD – SLAVE, Limbi, 257: Iavaneza este o limbă caracterizată prin silabe deschise și în care apar foarte rar grupuri de consoane. Are un accent cantitativ fix, pe penultima silabă a cuvântului.
  • 1990 KIRALY, Cont. Lingv., 71: Intensitatea, cantitatea, înălțimea … se împletesc de obicei în proporții diferite și de aceea unii înțeleg prin accent intensitate, alții înălțime sau cantitate. De aici și denumirea de accent dinamic (de intensitate), în maghiară, engleză, accent muzical (melodic), în lituaniană, sârbocroată, accent cantitativ (de durată), în italiană, rusă.

✦ Concr. Semn diacritic folosit în scrierea unor limbi pentru a marca anumite particularități de pronunțare a vocalelor, anumite caracteristici de accentuare sau etimologice ori pentru a diferenția cuvintele omofone.
  • 1801 MICU, Acatist, 1116: A trei sonuri sau glasuri are … La începutul cuvântului totdeauna se zice ca a, iar la mijloc și în sfârșit, numai când are accentul cel ascuțit sau apostroful.
  • 1809 Învăț. Dasc., 23/3: Despre acțenturi. Acestea sânt trei, adecă: ascuțit ´, țircumflex ^ și gros, sau apăsătoriu.
  • 1815 BUDAI-DELEANU, Teor. Ortogr., 611: La numărul multureț … acțentul să mută din cel acut în acțentul apăsătoriu.
  • <1815–1820> BUDAI-DELEANU, Dasc. Gram., 659: Tăbliță la care să arată în scurt pronunțarea slovelor lătinești … a – când e lung cu acțent acut să pronunțează ca <a>.
  • <1840–1842> Curier a. sexe, III, 72/25: Italienii nu întrebuințează ca și noi la scris accente; în diționare însă, ca să arate prosodia se slujăsc cu accentul ascuțit (ʹ) pentru apăsare și cu accentul numit circonfles (ˆ) pentru apăsare prelungită.
  • 1859 BĂLĂȘESCU, D.
  • 1862 ANTONESCU, D.
  • 1865 ALECSANDRI, Coresp., II, 229: Litera oe admisă de voi pentru ca să exprime vocala slavonă ъ e bună, căci ea simplifică sistemul de numeroase accente carele figurează pe deasupra și pe dedesubtul cuvintelor.
  • 1866 MAIORESCU, Crit., II, 348: Circumflexul este aici accentul specific indicat, însemnând din vechime atât tonul, cât și lungimea, cât și contragerea.
  • 1869 CIPARIU, Gram. Lb. Rom., I, 139: Acele semne [de notare a accentului] sânt: a) accentul acut ….b) accentul greu … c) accentul cercufles.
  • 1870 COSTINESCU, Vocab., I.
  • 1896 ȘĂINEANU, D.
  • 1936 A. HOLBAN, Jocurile Daniei, 142: Odată am scris: „Chérie!” (Bineînțeles, n-am uitat să pun accentul ascuțit…) Milly primea jocurile mele pe jumătate amuzată, pe jumătate duioasă: „Profesorule!”
  • 1940 PUȘCARIU, Lb. Rom., I, 60: Liniuța verticală deasupra vocalei arată accentul principal, iar așa numitul „accent grav” pe cel secundar.
  • 1954 Gram. Lb. Rom. I, 84: Printr-un accent grav … am notat accentul secundar.
  • 1965 Studii, nr. 3, 765: În transcrierea actelor, greșelile de limbă, accent sau spirit au fost menținute ca în original; s-au făcut numai unele îndreptări la punctuație, pentru a nu li se altera sensul.
  • 1975 GRAUR, Alte et. 25: Ce trebuia să devină [lat.] „aratrum” se poate deduce după forma aromână „arat”. Părerea mea este că accentul a fost notat greșit, trebuia scris „artór” (metrica permite această accentuare).
  • 2005 GALR, I, 148: Adjective numai cu forme de neutru … accent circumflex / accente circumflexe.

2. Fig. Ton, inflexiune a vocii, manieră de a vorbi, care exprimă un sentiment, o stare de spirit; p. gener. cuvânt pronunțat cu emoție.
  • 1837 HELIADE-RĂDULESCU, Din operile lui Byron, I, 7/17: Ah! Unde sunt acum bravii cari periră, cum s-ar fi bucurat și ei! … Astfel era accentele ce se auzia în insola piraților. Astfel era sonurile ce resunau în lungul țărmului.
  • 1845 Curier a. sexe, VI, 177: Disprețul dumitale nu mă poate speria, junele meu! prorupse Trenmor cu un accent de trufie solemnelă.
  • 1858 FILIMON, Nuv., 246: Aceste suave accente ieșite din gura ființei ce iubeam mă amețiră atât de mult, încât abia putui să-i arăt recunoștința mea.
  • 1859 BOLINTINEANU, Poezii, 626: Iar tu, gingașe fluiere, … În darn mai cânți; accentele-ți D-amor și libertate, în inimile morților, Cum crezi că pot străbate ?
  • 1859 BĂLĂȘESCU, D.
  • 1862 ANTONESCU, D.
  • 1862 PONTBRIANT, D.
  • 1862 PROTOPOPESCU-PAKE – POPESCU, N. D., I.
  • 1877 Timpul (Z.), nr. 143, 2: Accentul … cu care apăra guvernul integritatea Turciei, celebrată mai-nainte cu atăta ostentațiune, era așa de șubred, el mai dispare în frasele cari tratară despre neintrarea monarchiei în acțiune, cari tratară despre aceea că ținuta monarchiei în viitor se va acomoda intereselor patriei.
  • 1883 DELAVRANCEA, Art. Polit., I, 68: Orcare ar fi autorul acestei studiate lucrări, primească mulțumirile noastre pentru accentele pline de dragoste ce-a adresat în favoarea românilor și spre auzul nedreptului areopag de pe malurile Tamisei.
  • 1893 STERE, Scrieri, 313: N-am așteptat într-un raport oficial al unui „înalt funcționar” din această țară atâta elocvență sobră, acest accent de sinceritate!
  • 1896 ȘĂINEANU, D.
  • <1897–1905> PHILIPPIDE, DLR (ms.).
  • 1899 ADAMESCU, Man. Ret., 116: La acestea ziarul adaogă: „O voce mișcată și sonoră, un accent puternic și vibrător … ”. În adevăr dacă azi citindu-l [discursul lui Barbu Catargiu] ne simțim cuprinși de emoțiune, ce trebuie să fi fost atunci când acel accent „puternic” însuflețea fiecare vorbă!
  • 1910 PATRAȘCANU, Proză, I, 175: Când se suie el pe tribună, fie pentru a combate o lege organică, ori pentru a aproba o anulare de credit, fața i se face vânătă … și amenințând când cu dreapta, când cu stânga, scoate accente pline de mânie.
  • 1927 AGÂRBICEANU, L. Minții, 311: Orice-ar fi să fac pentru tine nu e o jertfă, ci o bucurie pentru mine, zise Andrei neliniștit, pentru că în vocea Mărioarei era un accent ciudat și nou.
  • 1936 CIORAN, Cartea amăgirilor, 220: Culorile capătă strălucire transcendentă, iar sunetele accent apocaliptic.
  • 1938 DIAMANDI, Galeria dictat. 312: Hitler, îndeosebi, cucerește adunarea prin accentele lui năvalnice cu care atacă tratatul de la Versailles și Puterile aliate.
  • 1947 ARGHEZI, Profiluri, 187: Ai auzit ce era să mi se-ntâmple? întreba el cu accentul de bronz al statuii lui Ienachiță Văcărescu.
  • 1949 A. VOINESCU, Jurn., I, 552: Ieri am constatat că Lulu Sfetea are accente de ranchiună față de țărani.
  • 1953 CĂLINESCU, Bietul Ioanide, I, 166: Parcă ai copii! observă arhitectul cu un ușor accent de mustrare.
  • 1958 CIPRIAN, Amint., 83: Înzestrată cu o rară putere de trăire, stăpânea scena până la tiranie și, în timp ce intonațiile altora îți zbârnâiau la ureche ca o lecțioară învățată pe dinafară, accentele Petreascăi te cutremurau.
  • 1972 Viața rom. (R. US), nr. 4, 103: Lipsesc efuziunile lirice nu pentru că nu ar exista, ci pentru că nu sunt îngăduite, elanul liric rămâne doar văpaie, doar arsură, accent al durerii abia întrezărit.
  • 1989 Studii, nr. 12, 1 219: Ni se atrage atenția că „românul” Constantin Cantacuzino, care la Padova se dădea drept „constantinopolitan”, n-ar fi fost capabil de o reacție atât de vie contra „grecilor țarigrădeni” și, implicit, n-ar fi putut scrie despre români cu acel accent de mândrie care s-ar potrivi mai bine Veștemeanului.
  • 1994 PLEȘU, Chipuri, 103: Diagnosticul lui Tocqueville impresionează, între altele, prin accentul patetic pus asupra disoluției civice și morale.

✧ P. anal.
  • 1839 NEGRUZZI, Neghină, 121: S-ascultăm, ce se aude? Ce nou glas răsună oare? A dumbrăvii cântăreață, gingașa privighitoare, Prin accente iscusite rădiul tot a încântat; Ascultând-o simt că-n sine-mi un nou ce s-a deșteptat.
3. Mod de pronunțare, intonație specifică unei persoane, unui grai, unei limbi.
  • 1848 NEGULICI, Vocab.
  • 1848 BREZOIANU, Învățătorul, 57: Eu însumi care aveam organul cam pițigăiat, și niște intonații pe care ar fi putut cineva să le numească un acent de învățător de scoală, îndulcii articulațiile mele luând drept regulă de a mă feri de tot felul de prefacere a glasului, de sunete aspre sau neplăcute.
  • 1851 NEGRUZZI, Teatru, 205: TEODORINI (văzînd-o bând, cu accent nemțesc) Das ist gut, face bun di baronesa. CALIOPI Ce poftești dumneta? TEODORINI (accent italian) Per che, principesa mia, non conoști pe il sinior Turlupini.
  • 1855 RUSSO, Scrieri, 89: Trebuie să mai ținem în seamă că norodul alcătuit din coloniști și legionari, … silit de a-și preface în totul viața înlesnicioasă a Italiei și a Galiei în viață aspră, muncitoare, au căpătat alte idei, aplecări și impulsie, și-au prăpădit accentul dulce; prin urmare, dialectele felurite întrunindu-se, au mai sporit cu cuvinte nouă.
  • 1868 KOGĂLNICEANU, Orat., II1, 380: Eu, cât pentru mine, pot să zic că vorbesc mai mult muntenește decât moldovenește, dară țin foarte mult la accentul moldovenesc, și sunt tot român, ba încă ce fel de român?
  • 1893 DDRF, I.
  • 1896 ȘĂINEANU, D.
  • 1914 AGÂRBICEANU, Arhang., 504: Omul din trăsură … vorbea c-un pronunțat accent străin, italienesc, pe „ă” nu-l putea pronunța.
  • 1936 A. HOLBAN, Jocurile Daniei, 77: Ițic, de mulți ani cizmarul familiei, cârpaciul, mai bine zis, evreu păcătos, parcă vârât în boală, cu hainele murdare, cu vorba cu un accent tărăgănat, îmi povestește cum este o înmormântare la evrei.
  • 1938 CĂLINESCU, Enigma Otiliei, I, 163: Pe scaun, lângă sobă, ședea un bătrân rumen, cu barba tunsă. Lui Titi, după accent, i se păru a fi străin.
  • 1953 CĂLINESCU, Bietul Ioanide, I, 101: Convorbirea continuă în limba română, pe care doctorul Rapig, crescut în România, o vorbea curent, însă cu un accent foarte gutural.
  • 1971 CIOCULESCU, Caragialiana, 317: Atunci intervine Caragiale, desigur cu un desăvârșit accent ardelenesc: „Ai tradus bine, frate.”
  • 1980 PREDA, Cel mai iubit, III, 1329: „Splendid”, zisei cu accent și flegmă englezească, „splendid”, repetai, și mă așezai în unicul scaun fotoliu de lângă un mic birou din fața geamului.
  • 1995 PLEȘU, Chipuri, 191: Am întâlnit cu toții români care, plecați de câțiva ani din țară, revin cu afectate dificultăți de pronunție și vocabular. Româna vorbită – de români – cu accent străin pare să fie una dintre marile ambiții ale emigrației românești.
  • 2003 CĂRTĂRESCU, Pururi tânăr, 92: Liisa îl agresează cu întrebări pe Raymond Federman, al cărui accent franțuzesc aproape că a impresionat hârtia fotografică.

4. MUZ. Scoatere în relief a unui sunet prin amplificarea sonorității sau prin prelungirea duratei lui; ton.
  • 1857 FILIMON, Pub. 279: Masele armonice de la cor, orchestru, sunt compuse din cele mai dulci accente, din cele mai înțelese acorduri.
  • 1862 ANTONESCU, D.
  • 1862 PROTOPOPESCU-PAKE – POPESCU, N. D., I.
  • 1869 VOROBCHIEVICI, Man. Arm. Music., 11: Cu toate că accentul stă pe o parte anumită a tactului, totuși compunătoriul poate pune accentul și pe oricare altă notă din tact dacă aceasta o recere scopul ce-l urmăresce.
  • 1905 D. Muz. (1905), 56: Expresiune[a] … constă mai ales în … scoaterea la iveală a notelor și pasagiilor principale prin introducerea de accente melodice și ritmice … potrivite, variațiunea în mișcare și intenzitate etc.
  • 1934 Rev. Fundaț., nr. 2, 448: Actul întâi a câștigat în tempo-ul său fluent, dar sigur. … Accente bine așezate; admirabilă este echilibrarea în măsuri și în dinamica ritmurilor și tehnica desăvârșită cu care estompează trecerile de la un tempo la celălalt.
  • 1957 Muzica (R.), nr. 9, 42: Unele cântece de dragoste au fost interpretate cu o mare puritate de accent și o frumoasă armonie populară de către trio-ul fetelor din satul Nijna Nad Oravo.
  • 1967 Viața rom. (R. US), nr. 7, 170: Cel mai frecvent rol acordat muzicii în film este cel ilustrativ. … O scenă lirică va fi însoțită de un fragment muzical melodios și lent, o cavalcadă de accente ritmice trepidante, iar cadrele conținând exterioare filmate în munți și păduri vor fi întotdeauna subliniate de timbrul unui corn.
  • 1976 COSMA, Hron. Muz. Rom., IV, 380: Porumbescu reușește să obțină o autenticitate intonațională chiar dacă nu e consecvent, o realitate sonoră împresurată de unele accente folclorice autentice, orientate înspre mediul rustic.

5. Fig. Trăsătură caracteristică unui curent ideologic, literar sau artistic; marcă personală a unui scriitor, a unui artist.
  • 1893 DDRF, I.
  • 1913 ARGHEZI, Pensula, 87: Luchian e mai mult decât un pictor, și în viziunea lui blajină și imaterială sunt accentele și sclipirile de devinație ale unui om care-i mai mult decât omul.
  • 1926 CONSTANTINESCU, Scrieri, V, 113: Un accent mai personal caută d. Toma în elegia ușor sentimentală, pătată cu umbre de reflexivitate și cu o neliniște romantică în căutarea unui ideal vieții.
  • 1934 ROȘCA, Exist., 30: De aici [din sensibilitate] vine accentul specific al sintezei și rezonanța spirituală particulară pe care el o trezește. Accent fatal subiectiv, ca și sinteza din care el se desprinde.
  • 1936 D. PROTOPOPESCU, Fenomenul, 89: Să ne mirăm, atunci, că a fi imperialist se confundă la englezul de rasă cu a îndeplini o cerință de sus? E ceea ce dă acel accent mesianic în simplitatea lui perem[p]torie, cuvintelor lui Baldwin întru preamărirea instituțiilor engleze.
  • 1941 CĂLINESCU, Ist. Lit. Rom., 695: În reveria insomnioasă a unui dement se strecoară perfid ironic un accent macedonskian.
  • <1944–1979> BĂNCILĂ, Teor. Cun., 271: Cu toată frământarea pe care o poate da arta, în ea este, de obicei, o atmosferă de realism ideal. Acest fapt e atât de adevărat, încât au existat gânditori care, ca poeți, dacă au avut talent și în această direcție [a artei], au uitat adeseori de unele accente agnostice din operele lor filozofice.
  • 1958 CIPRIAN, Amint., 6: Voi fi avut eu, poate, de-a lungul vieții mele de actor, accente impresionante în unele piese, dar niciodată n-am îngrozit spectatorii prin jocul meu realist ca în clipa când pantera s-a repezit asupră-mi.
  • 1966 Viața rom. (R. US), nr. 2, 152: Modernismul [lui Ruben Dario] … pleacă nu numai de la simbolism, ci și de la parnasianism, și chiar de la procedeele formale ale lui Hugo. Asocierea punctului său de plecare cu aceste din urmă surse adaugă catifelatelor tonuri simboliste un accent amplu, răsunător și violent colorat.
  • 1977 Viața rom. (R. US), nr. 2, 19: Foarte multe accente valoroase, … numeroase trimiteri de excepție … fac lucrarea [lui Blaga, Ființa istorică] să fie recunoscută ca fiind urmarea unei gândiri filosofice profunde și cu implicații majore.
  • 1990 O. DRIMBA, Ist. Cult., III, 372: Ceea ce nu înseamnă că arta romanică ar putea fi înțeleasă, adecvat și profund, fără a ține seama și de particularitățile, de accentele diverse pe care unele sau alte elemente ale sale le-au primit în alte țări din Occident în care a iradiat, fie din Franța, fie din Lombardia.
  • 2005 ap. GOMA, Jurn., XIII, 474: Eu cred că evreii din România au suferit la fel de mult ca și românii din România, după război, și că regimul comunist a avut accente antisemite.
  • 2008 NEGRICI, Iluziile lit. rom., 105: Procesul reconsiderării s-a dovedit, cum era de așteptat, dependent de politica deloc subtilă a regimului comunist român față de intelectualii din exil și de schimbarea, în timp, a accentelor ideologice și propagandistice.

6. Fig. Marcă a importanței pe care o au anumite fapte, atitudini, sentimente etc.; p. ext. semnificație; pondere.
  • 1910 NEGULESCU, Filos. Renașt., I, 4: În istoria filosofiei accentul cade, nu pe stabilirea faptelor, ci pe explicarea lor.
  • 1925 BLAGA, Încerc. Filos., 143: Evident, în toate aceste gânduri speculative accentul apasă asupra atitudinii creatoare.
  • 1935 SEBASTIAN, Pub., IV, 137: Atenția lectorului se va deplasa de la Doamna Chatterley la Șarpele cu pene. Această schimbare de accent ar fi suficientă pentru a revizui chipul barbar în care a fost până azi înțeles și mutilat Lawrence.
  • 1942 VIANU, Coresp., 241: Îți mulțumesc pentru … tot ce adaugi ca accent al prieteniei de câte ori binevoiești să te ocupi de mine.
  • 1964 BĂNCILĂ, Definiția filoz., 84: Două definiții: a) prin esența lucrurilor; b) prin ideea de Absolut … Pe care din aceste două definiții le admitem? Depinde numai de sensibilitate și temperament – în fond, e același lucru. Și e deosebire de accent; prin accentul mai mult pe Absolut în sine, ori mai mult pe ecourile lui.
  • 1978 PALEOLOGU, Treptele, 196: În fond, însă, „inocența” sau malignitatea pădurii și fiarei este o chestiune de accent. Balaurul legendelor nu e totdeauna un monstru exclusiv malefic, iar uciderea lui poate în unele cazuri să aibă un caracter nu numai ofensiv, ci și sacrificial.
  • 1981 N. MANOLESCU, Arca lui Noe, 92: În artă nu cunoașterea ca finalitate, ci experiența brută a primat. Nu se putea mai limpede: experiența brută, refuzată aici, e un alt nume pentru trăire, cazuistică, mărturisire și celelalte elemente care constituiau prima accepție a autenticității. Contrazicere sau deplasare de accent?
  • 1997 BOIA, Istorie și mit, 355: Efigia lui Cuza avea să apară, semnificativ, nimic nefiind întâmplător și neideologizat în comunism, pe bancnota de 50 de lei … „Revenirea” domnitorului Unirii ilustra deplasarea (relativă) de accent dinspre miturile revoluționare spre cele naționale.
  • 2001 PATAPIEVICI, Omul, 335: Lecția pe care o învață orice membru al unei societăți moderne, descumpănit de schimbările de accent valoric petrecute peste noapte în sânul societății în care trăiește, este că, pentru a fi luat în seamă, azi, trebuie să-și găsească o minoritate receptă căreia să-i aparțină.
  • 2008 NEGRICI, Iluziile lit. rom., 261: Bizară și discutabilă e atenția acordată secolelor X- XVI [în literatura română] … și de-a dreptul eronată deplasarea accentului de pe textele religioase și de pe cărțile populare medievale pe așa-zisa literatură laică a curților domnești (reflex ateist oficial!).

✧ Expr. A pune accentul | A pune accent | A pune un accent = a scoate în relief, a da atenție deosebită (unei probleme).
  • 1917 BLAGA, Încerc. Filos., 116: După această scurtă ieșire din drum, revenim la tendința formativă ce pune accentul pe tipic.
  • 1935 Rev. Fundaț., nr. 2, 249: Scrisoarea lui Aristea pune un accent deosebit asupra faptului că Septuaginta este Biblia oficială și autorizată a Judeilor Eliniști, nu numai primită oficial de sinagoga din Alexandria, dar întărită de autoritățile din Ierusalim.
  • 1941 CĂLINESCU, Ist. Lit. Rom., 705: Pretinsele nuvele sunt paginile unui jurnal de experiențe sexuale, notate cu discreție, punându-se accentul nu asupra spectaculosului sensual, ci asupra ineditului, în materie de estetică erotică.
  • 1946 PANDREA, Portr., II, 89: Social-democrația a pus accentul în această epocă pe democrație, iar nu pe socialism.
  • 1972 Viața rom. (R. US), nr. 4, 7: Că scriitorii și criticii pun, fiecare, un accent deosebit pe continuitate sau inovație, cu atât mai bine, în felul acesta ei se completează, nu se neagă.
  • ante 1984 V. LOVINESCU, Interpretarea, 189: În tantrism, se pune în special accentul pe aspectul de „putere“.
  • 1990 O. DRIMBA, Ist. Cult., III, 96: În funcție de magistrii școlilor [medievale], se punea mai mare accent pe una sau pe alta dintre discipline: la Laon pe teologie, la Chartres – pe matematică și științe naturale etc.
  • 2012 ȚURCANU, Dramaturgia, 112: Clasicismul francez, restrâns în mod categoric de legea celor trei unități (timp, loc și acțiune) era nevoit să pună accent pe trăirea interioară, pe textul literar și determina o anumită tehnică de recitare actoricească.

✧ (Cu schimbarea construcției)
  • 1925 BLAGA, Încerc. Filos., 172: Accentul ce se pune pe formă sau pe conținut depinde în cele din urmă de felul liniei, pe care un nou stil dorește s-o dea vieții.
7. A. PLAST., ETNOGR. (Mai ales la pl.) Evidențiere a unor elemente grafice sau cromatice într-o creație artistică.
  • 1928 Adevărul liter., nr. 372, 3: Asprimea virilă a desenului e compensată în ulei prin tonuri calde, prietenoase, prin accente cromatice străine de răsfrângeri moderniste.
  • 1942 OPRESCU, Scrieri, 84: O latură mai puțin cunoscută în arta de desenator a lui Ressu este caricatura … portretul-șarjă, cu punerea în relief a unor detalii, în dezavantajul aspectului unei figuri, cu acele accente de creion ce atrag ochiul, cu acele alunecări pe nesimțite, de la realitatea obiectivă, la deformarea caricaturală.
  • 1946 OPRESCU, Man. Ist. Artei, III, 201: În loc de linia continuă și aproape rigidă, deși foarte frumoasă, a lui Ingres, la Delacroix vom avea o linie întreruptă, cu curbe brusce, cu accente, cu reveniri.
  • 1958 IRIMIE, Port. Pop. Perșani, 38: Accentele ornamentale s-au moderat prin întrebuințarea culorii galbene, care ia tot mai mult locul celei roșii și negre, dar s-au amplificat ca suprafață, la bărbați într-o măsură mai redusă decât la femei.
  • 1967 Viața rom. (R. US), nr. 7, 167: Acest anotimp [iarna] l-a reținut adesea pe pictor. Iernile lui Ghiață sunt maiestuoase și grave, reci și triste, însă, în fiecare, câte un accent de culoare, o pată vie de roșu, un albastru de cer clar, capătă valori reconfortante, garanție a destrămării frigului, a tristeții, a existenței ierbii grase, ascunsă în germene, de albele troiene.
  • 1990 O. DRIMBA, Ist. Cult., III, 383: Ciclul de fresce din biserica S. Angelo in Formis (lângă Capua) – purificate de simbolismul alegoric, și deci direct comprehensive, cu accente expresive aspre – rămâne unul din documentele principale ale picturii medievale italiene.

– Pl.: accente.

– Var.: acént, acțént, acsént (1830 PLEȘOIANU, ap. URSU – URSU, Împr. Lex. I, 269) s. n.

– Din fr. accent, it. accento, lat. accentus. – Acțent < germ. Akzent.

Referințe bibliografice:
1903 TDRG, I; 1909 CANDREA – DENSUSIANU, D. G.; 1913 DA, I1; 1931 CADE; 1924 RESMERIȚĂ, D. Etim.; 1939 SCRIBAN, D.; 1975 DEX; 1979 D. Muz. (1979); 2001 MDA, I; 2004 URSU – URSU, Împr. Lex., I; 2005 C. MOROIANU, Dubl. Etim., 96, 142; 2007 DEXI; 2023 DELR2 (delr.lingv.ro).

Nimic de afișat

Nimic de afișat

Nimic de afișat

Intrare de dicționar