1.
Intranz. și refl. Mai ales în Mold. și Bucov. (Despre ființe) A (se) urca pe ceva sau în ceva; a (se) sui cățărându-se; a (se) cățăra.
- 1825 LB.
- 1836 ASACHI, Fab., I, 263: Cerbul în dese ramure Întrând, abia s-aburcă Căci lăudate-i coarnele La trecere-l încurcă.
- 1881 CREANGĂ, Amintiri, 179: Apoi [mătușa Mărioara] începe a se aburca pe cireș în sus.
- 1900 BARCIANU-POPOVICI, D.3
- 1905 IORGA, Sate și mănăstiri, 232: Un individ nepoftit s-a aburcat pe capră.
- 1933 POPA, Velerim, 164: Dacă-i numai atâta, apoi aburcă lângă mine.
- 1935 SADOVEANU, Frații Jderi, I, 88: Jder bătrânul se aburcă în șa cu destulă ușurință pentru cei cincizeci și cinci de ani ai lui.
- 1954 VORNIC, Sub pajura, 127: În câteva minute erau aburcați în trăsuri.
Încă 7 citate
✧
Tranz.
- 1929 SADOVEANU, Zodia, 369: Slujitorii îl puseră [pe beizadea Alecu] pe picioare. El se cumpăni. ÎI aburcară de subsuori pe trepte.
- 1942 SADOVEANU, Frații Jderi, III, 998: Răniții nu erau părăsiți în sama necredincioșilor, ci aburcați pe cai și duși în retragere de soții lor.
- 1950 VORNIC, Oameni, 156: Bator era un animal bun și blând, așa că taica Visalon aburca adeseori pe nepotul său Traian de-a călarea și-l proptea zâmbind.
- 1992 GROȘAN, La porțile Orientului, 186: Îl trecură în tăcere, deși unul din ei, făcut praștie, căzu de pe cal în apă și-abia îl aburcară în șa.
- 2010 CARANFIL, Ist. Cinemat., III, 153: Iar slăbănogul de Lige, care n-are timp de sentimentalisme, a și îndemnat-o, unindu-și palmele în chip de scară, pentru a o aburca pe capră: – Hopa-sus, don'șoară!
Încă 4 citate
✧
P. anal.
- 1905 IORGA, Sate și mănăstiri, 220: Caii ... aburcă din greu trăsura.
✧
Fig.
- 1971 PAPADIMA, Temelii, 443: Șt. Bănulescu e nevoit să se sprijine în mod efectiv pe elementele folclorice spre a aburca întâmplarea reală în zonele fabulosului și ale semnificativului.
2.
Refl. și intranz. Fig. A (se) sui, a (se) ridica de jos, de la pământ (în aer).
- 1886 SBIERA, Pov., 55: Încălecă pe cal și se aburcă cu dânsul în înaltul cerului.
- 1943 LESNEA, Pomul, 217: Pe măguri întruna Un vis se aburcă.
- 1950 DEȘLIU, În numele vieții, 51: S-a topit amurgul lin ca o făclie Tighelind cu aur norii de nămol Și acu se-aburcă seara peste deal domol Cu pâslari de pâslă fumurie.
- 1957 D. BOTEZ, Prin ani, 119: Furcă, furcă, Haide, – aburcă.
- 1962 LESNEA, Treptele, 299: Spre ceruri M-aburc și eu.
Încă 4 citate
3.
Tranz. A ridica, a lua în spate (o greutate).
- 1881 CREANGĂ, Amintiri, 198: Oșlobanul ia atunci lemnele din carul omului ..., apoi, săltându-le și aburcându-le cam anevoie, le umflă-n spate.
- 1910 I. Creangă (R.), III, 54: I-am aburcat desagii ori sacul cu popușoi (grăunțe).
- 1913 FURTUNĂ, Vremuri, 49: Și când a gândit el că l-a omorât [pe om] îndeajuns și de-acuma n-are să mai poată veni înapoi – l-a aburcat iarăși în spinare.
- 1928 SADOVEANU, Împ. Apelor, 359: Abia puteau aburca de jos în spinare trăistile pline.
- 1954 GALAN, Bărăgan, II, 206: Fu poftit ... să aburce un sac în spinarea cuiva.
Încă 4 citate
✧
(Cu pronumele în dativ)
- 1950 CAMILAR, Negura, II, 301: Olivanca abia se urni de jos și mai apoi se muncea din răsputeri să-și aburce șezutul pe cuptor.
4.
Refl. (Despre plante) A se înălța, a se ridica; a se prinde de ceva (mai înalt).
- 1938 LESNEA, Poezii, 110. Mușchiul pietrei ude pe tine se aburcă.
- 1939 SIMIONESCU, Flora, 15: Între două frunze e floarea mică, mai mult vineție, nu tocmai plăcut mirositoare. Deosebit de celelalte flori, ea nu se aburcă spre soare, ci dimpotrivă va rămâne aproape de pământ.
Încă un citat
– Prez. ind.: abúrc.
– Var.: aburicá (1900 BARCIANU-POPOVICI, D.3), buricá1 (1825 LB) vb. I.
– Lat. *arboricare.
Referințe bibliografice:
1887 HEM, I; 1906 ALEXI, D. Rom.-Germ.2; 1913 DA, I1; 2011 DELR, I.
