JUR. Înv. Abrogare.
- 1799 IORGOVICI, Obs. Lb. Rum., 211: Abrogație [=] rădicare, casație de o lege.
- c. 1832 I. GOLESCU, Cond., I, 125r/3: Abrogație [=] adică dăsființare dă un obicei, dă o pravilă.
- 1840 POENARU – AARON – HILL, Vocab., I.
- 1842 ASACHI, Lex., I.
- 1848 NEGULICI, Vocab.
- 1851 STAMATI, D.
- 1962 ANTONESCU, D., 14: Se num[ește] mai partic[ular] abrogațiune actul prin care o lege, o ordonanță, o datină, e desființată absolut și definitiv.
- 1862 PONTBRIANT, D.
- 1862 PROTOPOPESCU-PAKE – POPESCU, N. D., I.
- 1867 CANELLA, Vocab., 4: Abrogația unei legi fundamentale este adesea causa de ruină pentru un rege sau un popul ce cade și câteodată cad și amândoi.
- 1870 COSTINESCU, Vocab., I.
Încă 10 citate
✧
Sint. Înv. (Din abrogation expresse) Abrogațiune expresă = abrogare expresă.
- 1849 BĂRBĂTESCU, C. Dr. Civ., 45/13: Abrogația se zice expresă când zice curat legea nouă, cum că cea veche este abrogată.
- 1898 Enc. Rom., I, 10: Abrogațiunea poate fi ... abrogațiune expresă, când în termeni formali se declară căzute disposițiunile legii vechi.
Încă un citat
✧
Sint. Înv. (Din abrogation tacite) Abrogațiune tacită = abrogare tacită.
- 1898 Enc. Rom., I, 10: Abrogațiunea poate fi ... abrogațiune tacită, când legea nouă cuprinde disposițiuni, cari implicit abrogă pe cele ale legii vechi.
– Pl.: abrogații.
– Var.: înv. abrogațiúne, înv., rar abrogățiúne (1862 PONTBRIANT, D.), abrugăciúne (1851 STAMATI, D.) s. f.
– Din lat. abrogatio, -onis, fr. abrogation, it. abrogazione. – Abrugăciune < lat. abrogatio, -onis (prin românizare).
Referințe bibliografice:
1903 TDRG, I; 1905 ALEXI, D. Rom.-Germ.2; 1931 CADE; 1966 DN2; 1975 DEX; 2005 DOOM2; 2006 NDU; 2007 DEXI; 2015 Form. Cuv., IV, 413; 2011 DELR, I, 6.
