JUR.
1.
Adj. Care abrogă un act legislativ.
- 1859 BĂLĂȘESCU, D., I.
- 1862 PONTBRIANT, D.
- 1871 LMD, I.
- 1898 Enc. Rom., I, 10: Orice isvor de drept numai atunci are putere abrogătoare, dacă posedă aceeași autoritate ca și isvorul de drept ce este de abrogat.
- 1913 Bul. Deciziunilor, LI, 28: Tribunalul comite un adevărat exces de putere întrucât se erijează în legiuitor abrogator de anume drepturi.
- 1960 Studii, nr. 4, 77: O culegere de pravile cum ar fi trebuit să rămână Codul Calimach nu avea încă, în mod real și unanim admis, forța abrogatorie a unei legi moderne, față de dreptul anterior.
- 1979 D. Dipl., 22: Spre deosebire de anulare, care produce efecte în mod retroactiv (ex tunc), abrogarea produce efecte, în principiu, din momentul intrării în vigoare a actului abrogator (ex nunc).
- 1981 Lex. Fin.-Credit, I: A[brogarea] poate produce efecte numai din momentul în care intră în vigoare actul normativ abrogator.
- 1994 C.-L. POPESCU, Evidența Legisl., 223: Abrogarea actului abrogator expres nu produce efecte asupra actului abrogat expres, acesta din urmă rămânând abrogat.
- 2007 MO, nr. 104, 6: Dacă, pentru rațiunile înfățișate, pe care le consider peremptorii, soluția adoptată de Curte în prezenta cauză este corectă pe fond, nu mai puțin se cer examinate efectele deciziei prin care un text legal abrogator a fost lipsit de eficiența juridică.
Încă 9 citate
2.
S. m. Înv., rar Persoană care abrogă.
- 1862 PONTBRIANT, D.
– Pl.: abrogatori, -oare.
– Var.: abrogatóriu, -ie, înv., rar abrogătóriu, -ie (1859 BĂLĂȘESCU, D., I; 1862 PONTBRIANT, D.) adj., abrogătór (1862 PONTBRIANT, D.) s. m.
– Din lat. abrogator, -oris. – Abrogatoriu < fr. abrogatoire.
Referințe bibliografice:
1905 ALEXI, D. Rom.-Germ.2; 1982 D. Dr. Publ.; 1997 M. Enc. Afac.; 1999 M. D. Jur.
