Tranz. Reg.
1.
A instrui, a învăța pe cineva.
- 1918 CABA, Szilágy, 94.
- 1928 PAȘCA, Gl. Dial., 199.
Încă un citat
2.
(Complementul indică mai ales copii) A certa, a pedepsi (prin bătaie); a mustra (2), reg. a abrictui (2).
- 1952 Cum vorbim, nr. 4, 52: Lasă că-l abrictăluesc eu pentru treaba asta!
- 1958 T. POPOVICI, Setea, 241: Mai stai oleacă, fă bine că pe ăsta-l abrictăluiesc eu acum.
- 1959 BENIUC, Pe muche, I, 404: C-amu te dau pe brânca lu’ plutonieru de jândari să te abrictălească o țâră! Ui’ la el!
- 1960 Mater. Cerc. Dialect., I, 155: L-am abrictăluit de mă ține minte.
- 1960 Mater. Cerc. Dialect., I, 281: Trebuie să brictălim puțin copilul ăsta căci altfel nu face nimic.
- 1967 Lexic Reg., II, 97: De nu taci, te abrictălesc.
Încă 5 citate
3.
A-i face vânt cuiva, a alunga.
- 1960 Mater. Cerc. Dialect., I, 155: Unde-i băiatul? – L-am abrictăluit.
✦
A grăbi pe cineva.
- 1928 PAȘCA, Gl. Dial., 199.
– Prez. ind.: abrictăluiesc.
– Scris și: abrichtălui.
– Var.: reg. abrictălí, brictălí vb. IV.
– Din magh. abriktol (1935 Bul. Filol., II, 280). – Brictăli, prin afereză.
Referințe bibliografice:
1967 TAMÁS, Etym. Wb.; 1967 St. Form. Cuv., 126.
