1.
RELIG. (La gnostici) Cuvânt despre care se crede că simbolizează cele 365 de emanații ale
lui Dumnezeu; p. meton. nume dat lui Dumnezeu.
- 1847 CIPARIU, ap. B. Contemp., IV, 272: Abdomen, abdominal etc., abordabil! abracadavra! abracalan! abraxas! ... etc. etc. etc. D[omnul] Eliad le dă vorbe de origine romană și necesarii la curățirea (?!) și cultura (!) limbei române!! Ferească-ne Dumnezeu!
- 1859 BĂLĂȘESCU, D.
- 1862 ANTONESCU, D.
- c. 1863 BĂRNUȚIU, Ist. Filos., II, 98: Acesta [Dumnezeul cel suprem] se numește Abraxas, care nume ar avea și putere fermecătoane, dacă l-ar tăia cineva în piatră și l-ar purta ca amulet.
- 1898 Enc. Rom., I.
Încă 4 citate
2.
Piatră cioplită, pe care sunt reprezentate simboluri magice, purtată ca amuletă; simbol magic reprezentat pe o astfel de piatră.
- 1859 BĂLĂȘESCU, D.
- 1898 Enc. Rom., I.
- 1952 ELIADE, Jurn., I, 225: Și-a scos inelul lui – care poartă inscripția „abraxa” – și, punându-l într-o cupă cu vin, a recitat câteva formule misterioase, apoi i l-a pus ei, în deget.
- 1969 BARBU, Princepele, 519: Pe pereții drepți erau pictați sfincși și abraxaxuri cu cap de cocoș, de leu și de șarpe.
Încă 3 citate
– Pl.: (2) abraxasuri.
– Var.: rar abráxa, abrásax (1966 DN2), abráxax (pl.: abraxaxuri), înv., rar abrácas (1862 ANTONESCU, D.) s. n.
– Din fr. abraxas.
Referințe bibliografice:
1966 DN2; 2005 D. Enc. Simb. Bibl.; 2007 DEXI.
