Tranz. (Folosit și absol.) A renega în mod solemn, public o credință religioasă; p. ext. a renunța public la o doctrină, la o opinie, la un principiu etc.; a repudia (1).
- 1844 Curier a. sexe, V, 153: Dacă inima mea ar fi fost așa de amăgitoare după cum cugeți … n-aș fi avut decât a abjura credința mea.
- 1848 NEGULICI, Vocab.
- 1859 BĂLĂȘESCU, D., I.
- <1859-1868> ORĂȘANU, Opere, I, 39: Ce e mai trist pe lume? Un om care abjură Principii de dreptate, ce-o dată-a profesat.
- 1861 FILIMON, Nuv., 329: Acel june era Mitică Râmătorian ... care, dupe ce trădase pe cei mai de frunte patrioți și abjurase sacrul principiu al libertății, venea acum să-i dea ultima lovire prin mincinosul și esageratul său patriotism.
- 1862 ANTONESCU, D., 10.
- 1862 PONTBRIANT, D.
- 1862 PROTOPOPESCU-PAKE – POPESCU, N. D., I.
- 1868 BARCIANU-POPOVICI, Vocab.
- 1870 COSTINESCU, Vocab., I.
- 1871 LMD, I.
- 1886 STEINBERG, D.
- 1889 BARIȚIU, Ist. Transilv., I, 409: Cei care abjurau uniunea erau incriminați de apostazie, închiși și condamnați.
- 1893 DDRF, I.
- 1896 ȘĂINEANU, D.
- 1910 NEGULESCU, Filos. Renașt., I, 21: Giordano Bruno ... refuză să abjure credințele sale filosofice. [Introducere]
- 1926 VINEA, Pub., III, 235: Poate, fără voia lor, [țărăniștii] au fost scutiți de a abjura vechiul lor angajament împotriva Constituției și a legislației liberale.
- 1962 ELIADE, Jurn., I, 441: Aceste femei care se lăsau arse pe rug, fără să abjure sau să denunțe, aveau un „mare secret”.
- 1978 PALER, Galilei, 9: Nu știu ce s-a întâmplat, Galilei, atunci în fața tribunalului Inchiziției. Poate că ai fost silit să abjuri.
- 1984 D. DUMITRIU, Ghica, II, 386: Dar pot sau puteam să abjur de mult, nu? ... N-am îndrăznit. Pentru mine nefericirea și idealul se confundă.
- 2006 PĂCURARIU, Ist. B. O. R., 79: [Sfântul Ioan cel Nou] fusese un negustor grec în Trebizonda din Asia Mică și suferise moarte martirică în Cetatea Albă, în jurul anului 1330, pentru că nu acceptase să abjure credința creștină.
Încă 20 citate
✧
(Cu pronumele în dativ)
- 1852 PÂCLEANU, Ierusalimul, I, 98/24: Învins de amor, își abgiură credința.
- 1875 BARIȚIU, Scrieri, 172: Tiranii [calvini] cereau de la Gheorghe sume mari de răscumpărare pentru capul mitropolitului, iar de alta pe acesta-l forța ca să˗și abjure credința sa religioasă.
- 1881 EMINESCU, Pub., IV, 353: Nicicând regele sau regina n-au văzut în țara noastră ... un om mai prosternat dinaintea mărimii lor pământești, mai gata de a-și renega tot trecutul, de a-și abjura principiile ... decât pe acest republican.
- 1934 NEGULESCU, Geneza, 204: Giordano Bruno ..., ținând la adevăr mai mult ca la viață, a refuzat să-și abjure ideile dinaintea tribunalului Inchiziției și s-a lăsat să fie ars pe rug.
- 1984 Viața Rom. (R. US), nr. 5, 43: A fost prea întrețesută ființa poetului cu epoca pentru a presupune că el și-ar fi abjurat crezul.
- 1994 O. DRIMBA, Ist. Cult., IV, 299: Henri de Bourbon devine rege sub numele de Henric IV, după ce își abjură religia sa, protestantă.
Încă 5 citate
✧
Intranz.
- 1906 G. IONESCU, Călăuza tipogr., 43: Anton Estienne ... după ce studie la Lyon trecu la Paris, unde abjurând de la credința reformistă la 1612, fu numit tipograful regelui la 1615.
– Prez. ind.: abjúr.
– Var.: înv., rar abgiurá vb. I.
– Din fr. abjurer, lat. abjurare.
Referințe bibliografice:
1903 TDRG, I; 1905 ALEXI, D. Rom.-Germ.2; 1924 RESMERIȚĂ, D. Etim.; 1929 HODOȘ, M. D.; 1931 CADE; 1939 SCRIBAN, D.; 1955 DL, I; 1958 DM; 1961 DN; 1975 DEX; 1993 D. Enc., I; 2001 MDA, I; 2006 NDU; 2007 DEXI; 2011 DELR, I; 2013 DGS.
