Înv., rar
1.
Adj., s. m. și f. (Persoană) care abjură; apostat.
- 1862 PONTBRIANT, D.
- 1871 LMD, I.
- 1942 VIANU, Art. Filoz., 306: Nu sunt oare preferabile personalitățile neliniștite ale oamenilor renăscuți, ale abjuratorilor și convertiților?
Încă 2 citate
2.
Adj. (În forma abjurătoriu) Care se referă la abjurație.
- 1862 PONTBRIANT, D.
– Pl.: abjurători, -oare.
– Var.: rar abjuratór s. m. și f., înv., rar abjuratóriu, -ie (1871 LMD, I) adj., s. m. și f., abjurătóriu, -ie (1862 PONTBRIANT, D.) adj.
– Abjura + suf. -tor (după fr. abjuratoire).
Referințe bibliografice:
1997 DN4; 2007 DEXI.
