1.
S. m. și f. (Mai ales la pl.) Persoană care făcea parte din dinastia de califi arabi (750-1258)
care s-au stabilit la Bagdad, după înlăturarea omeiazilor și care au întemeiat un
vast imperiu musulman.
- 1846 KOGĂLNICEANU, Mem., 515: Abderaman cel Mare transplanta în Cordova sămințele cele mai delicate a culturei Orientului și, rival a abasizilor, dedu impuls tutulor elementelor civilizației și, prin urmare, poeziei.
- 1858 RALET, Suvenire, 163: Coranul cere că șeful musulmanilor trebuie să se tragă din seminția lui Mahomed, din Koreișiți, din care se coboară omeiazii și abasizii.
- 1896 ȘĂINEANU, D.
- 1944 ELIADE, Jurn., I, 53: Declararea autonomiei califatului de Cordoba la 765, împotriva dinastiei abbasizilor, care domneau la Bagdad, a salvat Occidentul.
- 1977 PAPU, Din clasicii, 26: Vibrația patetică a durerii atinge o notă de intensitate pe care n-am întâlnit-o în asemenea împrejurări decât la poeții arabi, în epoca preislamică la o Al-Khansa și, mai târziu, în vremea abasizilor, la un Ibn-Ar-Rumi.
- 1999 M. D. Term. Istor., 47: Principalele dinastii de califi au fost: umeiazii (omeiazii), abasizii – suniți și Fatimizii – șiiți.
Încă 5 citate
2.
Adj. Care aparține abasizilor (1), care se referă la abasizi.
- 1863 BĂRNUȚIU, Ist. Filos., II, 202: Sub ocrotirea califilor abbasizi, sirienii continuă să propage cultura greacă.
- 1975 DUMITRIU, Ist. Log., 310: Califii abbasizi au făcut apel la sirieni, începând din anul 750 e. n., pentru a traduce în arabă principalele scrieri grecești de filozofie.
- 1994 O. DRIMBA, Ist. Cult., IV, 36: Turcii, după ce în 1258 puseseră capăt califatului abasid din Bagdad ... ocupau aproape tot teritoriul fost bizantin din Asia Mică.
Încă 2 citate
– Scris și: abbasid.
– Pl.: abasizi, -de.
– Din fr. Abbaside.
Referințe bibliografice:
1993 D. Enc., I.
