Înv.
1.
Adj. Care face cabazlâcuri (v. cabazlâc 1).
- 1884 Lupta, nr. 43, 3: Cabazlicosul om-soare făcea la „sourde-oreille” în desperarea bieților oameni.
- 1884 Telegraful (Buc.), nr. 3 646, 34: Când un închinător al lui Bachus se găsește chiar singur într-un templu al acestui zeu, e cunoscut și „autorizat” de toată lumea ca să-i cânte imnurile cele mai cabazlâcoase.
- 1891 Rev. Ist. Arheol., nr. 6, 62: Nu erau alt decât niște bufoni îmbrăcați arnăuțește și ca paiații; ei, de câte ori se făcea vreun alai, mergea înaintea gloatei, făcând felurite sărituri comice și mulțime de ghidușii. Cel mai cabazlicos, după cât ne spune bătrânii, era Ioniță.
Încă 2 citate
2.
Adv. Glumeț.
- 1868 C. STAMATI, Feliurite, 430: Să-l înveți a vorbi cabazlicos … Dascălul: Adică ca să râdă toți de dânsul ca de un caraghios, mai bine să-l învăț a vorbi frumos … Cucoana: … Nu, dascăle, nu vreu decât să fie vorbăreț, să nu-i tacă gura niciun minut.
– Pl.: cabazlicoși, -oase.
– Var.: înv., rar cabazlâcós, -oásă adj.
– Cabazlic (variantă a lui cabazlâc) + suf. -os.
